Cum m-a scos de pe arteră Poliţia rutieră

Se poate ca atunci când două maşini se ciocnesc într-o intersecţie semaforizată, venind din direcţii diferite, să fie vinovaţi, oficial, amândoi şoferii? Uite că în România se poate.

S-a spus, de atâtea ori, că România este ţara în care „mori cu dreptatea în mână”. Iată încă un exemplu. Poate banal.

Circulam liniştit (gravă eroare!), regulamentar (hmm, suspect!), când m-am trezit lovit în plin, răsucit (puţin a lipsit să nu fiu răsturnat) şi dat cu capul de „toţi pereţii” maşinii de un gestionar la fabrica de bere prietenii ştiu de ce, care a zburdat în intersecţie pe culoarea roşie. Deci, eu pe verde, el pe roşu. Rezultatul cercetărilor poliţiştilor de la Rutieră? Culpă comună, amândoi avem permisele reţinute până se vor pronunţa procurorii.

Acum detaliile.

Ora accidentului: 8 dimineaţa (precizare importantă, ţinând cont că am fost reţinut ca un infractor dovedit, până a doua zi, la 4 dimineaţa, în Logofăt Udrişte, vechiul sediu al Poliţiei Rutiere Bucureşti).

Circumstanţele accidentului: Am virat stânga, de pe o arteră importantă a Capitalei, ale cărei sensuri de circulaţie sunt separate de linii de tramvai. Am virat la culoarea verde, dar urmând să acord prioritate vehiculelor care se deplasau pe artera respectivă, în sens opus. Ceea ce am făcut. După ce pentru acele vehicule semaforul a afişat culoarea roşie, iar acestea, pe cale de consecinţă, s-au oprit, mi-am continuat drumul. Pentru foarte scurt timp, însă, pentru că berarul nostru avea alte planuri. A găsit o breşă în dreapta coloanei de pe prima bandă de circulaţie şi a intrat în intersecţie, în viteză, pe culoarea roşie. Aşa cum fac „şmecherii”. Şi „pac!”, în câteva secunde mi-a schimbat multe dintre planurile pe următoarele luni. Ştiţi care a fost prima întrebare pe care mi-au pus-o agenţii de poliţie trimişi la prima fază a constatării, la Spitalul Universitar, în timp ce brancardierii mă plimbau de la Tomograf la Roentgen, cu targa? „Da dumneavoastră de unde ştiţi că era roşu pentru domnul?”. Şi răspunsul dat tot de poliţist: „Aţi presupus, n-aveţi de unde să ştiţi dacă era aşa sau nu!”. „Păi staţi puţin, am zis eu, din moment ce coloanele de vehicule opriseră, nu era logic că se pusese culoarea roşie?!”. „Noi nu lucrăm cu logica, lucrăm cu legea!”

Dar să revenim la ce a urmat imediat după accident – foarte util pentru fraieri ca mine!!! La faţa locului, huiduit de trecători, berarul se intimidase, se făcuse mic-mic-mic şi a venit la mine spăşit „să facem să fie bine pentru amândoi”. „Uite, îmi spune, dacă facem un amiabil, fratele e tinichigiu şi te ajută să-ţi faci maşina rapid”. Chemat la faţa locului, fratele vine valvârtej şi confirmă că e tinichigiu şi că grăbeşte reparaţiile (să nu uit, maşina mea e „varză” pe partea dreaptă, unde trebuie schimbat cam tot şi nu se ştie dacă e suficient…). Apoi, berarul se angajează să mă ajute cu o maşină „de la firmă” pentru nişte transporturi (tocmai mă mutam dintr-o locuinţă, într-alta) şi să mă despăgubească parţial - i-am făcut un calcul succint al pagubelor directe, neacoperite de poliţa sa RCA şi am convenit să suporte baremi jumătate din această sumă. Pe urmă, însă, m-a trimis, frumos, la origini. Ne îndepărtasem de locul accidentului, în drum spre punctul de lucru al asiguratorului său şi oprisem, doar aşa, vreo patru ore, pentru că i se gripase motorul. Fiindcă nu reuşea să dea de cap problemei, l-au apucat nervii şi i-a vărsat asupra mea. S-a ales deci, praful, de „amiabilitate” şi am fost nevoit să apelez la Poliţie.

Într-o primă fază, am vrut să mă duc la biroul dedicat accidentelor uşoare, de pe raza sectorului 6, în care s-a produs accidentul.

Pe drum însă, mi s-a făcut rău: am fost nevoit chiar să opresc câteva minute, pentru că mi-era să nu produc un accident din pricina ameţelilor. Când mi-am mai revenit, m-am decis să merg spre casă. Aici starea de rău s-a accentuat, „am dat la boboci” şi capul mă durea foarte tare. Drept care mi-am spus că e cazul să consult un medic. Am căutat, însă, mai întâi, locaţia în care se raportează accidentele cu vătămări corporale, fiindcă devenise limpede că existau (ar fi trebuit să existe…) consecinţe judiciare, nu doar medicale, ale loviturii/loviturilor(?) de la cap. Aşa că, m-am prezentat mai întâi, la Poliţia Rutieră, în strada Logofăt Udrişte, de unde am fost îndrumat spre Spitalul Municipal Universitar - cea mai apropiată de locul accidentului unitate medicală de urgenţă.

La Spital, după investigaţiile de rigoare, medicii au stabilit că am suferit un traumatism cranio-cerebral soldat cu un hematom epicranian (unii ar spune: un banal cucui). Mi s-a administrat o injecţie, mi s-a recomandat repaus şi dietă în următoarele zile şi am fost lăsat să plec pe picioarele mele. Aşa că, deşi eram dislexic şi vizibil ameţit, poliţiştii m-au luat de „proaspăt”. M-au poftit la locul accidentului, unde au făcut „reconstituirea”. În esenţă, au măsurat cu metrul lăţimea tuturor segmentelor intersecţiei şi au făcut fotografii, după ce ne-au invitat, pe noi, cei doi şoferi implicaţi, să indicăm locul cât mai precis al accidentului, luându-ne în băşcălie pentru că nu cădeam „la pace”. Apoi, m-au invitat în Logofăt Udrişte, pentru completarea declaraţiei pe proprie răspundere şi judecata poliţienească.

O primă etapă a acestei judecăţi a durat din jurul orei 19.30, până la ora 22. Deşi eram deja convins că va ieşi prost pentru mine, după întrebarea/răspuns de la spital legată de culoarea semaforului pentru sensul în care se deplasa berarul, m-am mai remontat când poliţistul i-a adresat acestuia o întrebare logică: „Pretindeţi că aţi trecut pe culoarea verde. Aceasta ar însemna, automat, că dl. Veress nu v-a acordat prioritate şi, deci, ar fi în culpă. Atunci cum se face că, aşa cum aţi declarat, vă duceaţi la asiguratorul dumneavoastră, deci urma să îi reparaţi maşina pe poliţa dumneavoastră RCA? Şi cum se face că v-aţi oferit să îl ajutaţi cu mutatul şi cu o sumă de bani?”. Berarul a răspuns ceva de genul „aşa fac unii oameni de omenie”. Poliţistul a replicat, în glumă, desigur: „păi aş vrea şi eu o casă, nu mă omeniţi şi pe mine?”. Iar eu am râs, răsuflând uşurat – părea că mă înşelasem.

Dar, la 22, cei doi agenţi au ieşit din camera lor anunţându-ne: „Avem o veste foarte proastă, pentru amândoi!”. Trebuia să se întrerupă din lucrul la constatarea noastră şi să se deplaseze pe teren, la o altă constatare! Am fost invitaţi să ne plimbăm „o oră-două, că durează”. Eu am revenit la 12, poliţiştii au revenit la ora 3 dimineaţa, împreună cu berarul. Ce coincidenţă! (nota bene: la spital am aflat că unul dintre agenţi avea în telefonul mobil numărul berarului!).

După încă o oră de deliberări, s-a dat verdictul de care v-am spus la început.

Unii ar spune că poliţiştii au fost doar incompetenţi (mă feresc de cuvântul „proşti”), fiindcă de l-ar fi favorizat pe berar, m-ar fi scos vinovat doar pe mine. Atâta doar că verdictul lor ar fi cântărit enorm într-un dosar instrumentat ulterior, în urma plângerii mele pentru vătămare corporală. Dacă ar fi dat verdictul corect, berarul risca mult mai mult să se aleagă şi cu cazier.

P.S. Cei doi agenţi constatatori nu s-au prezentat, dar nota de constatare si dovada de reţinere a permisului auto sunt semnate „Agent special Smercinschi Nicolae”

P.S. (2) Finalul s-ar putea să fie, totuşi, fericit. Am fost în audienţă la directorul Poliţiei Rutiere, Lucian Diniţă. Acesta a înţeles perfect speţa, s-a enervat pe subordonaţii săi, i-a muştruluit telefonic în faţa mea, a trimis o comisie de anchetă şi mi-a spus să fiu liniştit, mi se va face dreptate.