America, pe picior de război

Ieri am văzut „Olympus has fallen” (Cod roșu la Casa Albă, în adaptarea românească).

Precum cvasitotalitatea filmelor de gen produse de studiourile din Hollywood (acțiune bazată pe atentate teroriste mai mult sau mai puțin închipuite sau pe situații în care este amenințată, în vreun fel, securitatea Americii), tiparul este acolo: răii planetei (care sunt, pe rând, rușii, alți est-europeni, musulmanii, cubanezii și prietenii lor latino-americani, extratereștii, iar acum nord-coreenii, că tot e aprinsă situația cu Phenian-ul) vor să facă rău Americii. Și reușesc, la început, dar, după lupte titanice și grație Eroului invincibil, America este salvată și iese triumfătoare, pentru că, nu-i așa, Dumnezeu o protejează.

De data asta, Eroul care a salvat America și, prin extensie, planeta, este „majordomul” Mădălinei Ghenea. Mă rog, nu mai e al ei, i-a dat papucii recentisim. Mike Banning, personajul lui Gerard Butler, este ex-șef al gărzii prezidențiale și prieten al președintelui, căzut în disgrație, după ce nu a reușit să salveze viața primei doamne, în urma unui accident rutier. El se luptă, de unul singur, cu un comando de câteva zeci de nord-coreeni care pun stăpânire pe Casa Albă și îl au ca ostatic pe președinte. Și îi dovedește pe toți, salvându-l pe președinte și oprind ceasul cu trei secunde înainte de activarea codului care ar fi detonat toate bombele atomice din America.

Nu vă răspund la întrebări de genul „Cum naiba au reușit câțiva nord-coreeni să cucerească Casa Albă și să-l sechestreze pe președintele SUA?”. Scenariștii s-au străduit să ofere un răspuns cât de cât credibil, dar, evident, au eșuat lamentabil, fiind vorba de o imposibilitate. Au imaginat chiar și un avion de tip Hercules învârtindu-se deasupra Casei Albe, doborând avioane și rachete, trăgând în oamenii de la sol și prăbușindu-se, într-un final, răpus de o rachetă „mai șmecheră”, nu înainte de a reteza vârful celebrului monument al lui Washington...

Pelicule de acest gen sunt produse pe bandă rulantă de americani și publicul pare să nu se sature de ele: în sala de cinema cu vreo 200 de locuri am fost doar patru persoane, dar peste ocean încasările au întrecut așteptările.

Aceste pelicule induc publicului două idei: 1. America este permanent amenințată; 2. America face față oricăror amenințări, fiindcă sistemul este bun, chiar dacă unii oameni ai sistemului sunt incapabili, corupți sau chiar trădători.

De fapt, lucrurile stau oareșcum diferit: 1. America amenință permanent pe cineva; 2. America nu face față amenințării falimentului apelând doar la propriile resurse (insuficiente), fiindcă sistemul nu este bun și a adus-o aici, la insuficiența resurselor. Dar sistemul, pentru a se menține, găsește căi de salvare în exterior, trecând de la amenințare, la război - cucerind teritorii și exploatându-le resursele.

Nu doar filmele de duzină întrețin această stare de teroare a populației americane, îndemnând la solidarizare cu acțiunile liderilor săi, chiar dacă acestea au consecințe oribile în afara granițelor SUA.

Există și literatură scrisă de oameni extrem de inteligenți ai sistemului, care știu să fie mult mai subtili și deci, mai credibili. Am scris, recent, pe Facebook, despre Nelson DeMille. Chiar mă mir că romanul său „Wild fire” (Focul sălbatic) nu a fost ecranizat. DeMille face parte din rândul celor care cred în ideea „SUA și restul lumii” si o propovaduieste prin romanele sale - care constituie o lectura captivanta. Recomand „The Charm School” (Scoala spionilor, in varianta tradusa la noi), care li se va parea extrem de interesanta in special celor care au trait niste ani in perioada comunista. „Wild fire” e o carte scrisa mai recent (in 2006). In prefata, Nelson DeMille spune: „Eu, unul, sunt de parere ca o oarecare varianta a Focului salbatic (cu un alt nume de cod) exista si in realitate, iar, daca nu, ar trebui sa existe”. In roman, operatiunea „Focul sălbatic” implica lansarea unui atac nuclear asupra a 122 de orase din lumea musulmana, in replica la un atentat cu bombe nucleare asupra a doua metropole americane (atentatul este orchestrat chiar de americani, iar cu acest singur amanunt nu este de acord autorul). In roman, unul dintre eroii pozitivi, cu care autorul se identifica, mediteaza: „explozia a 122 de dispozitive nucleare pe tot cuprinsul Tinutului Nisipurilor nu era un lucru chiar atat de rau”. RETINETI: Nu ar fi un lucru „atat de rau” chiar si in lipsa unui atentat asupra SUA.

Idei ca aceasta nu sunt sancționate de opinia publică americană. Dimpotrivă, Nelson DeMille își continuă cariera scriitoricească de mare succes, romanele sale sunt vânate de editori.

De fapt, mesajele subliminale sau chiar transparente, transmise prin asemenea canale „informale” dinspre Washington, nu fac decât să confirme realitatea: America este permanent pe picior de război. Arsenalul nuclear al SUA este păstrat, zice-se, cu caracter strict preventiv, dar cred că ține doar de o administrație „mai hotărâtă” să îl folosească în sensul sugerat de militari ca DeMille (care a luptat în Vietnam, fiind decorat pentru faptele sale de arme, înainte de a-și lua licența în științe politice și istorie, doctoratul în litere și literatură și a se pune pe scris).

DeMille mai spune, prin vocea unuia dintre autorii complotului menit a detona bombe nucleare în două orașe americane -un ștab cu conexiuni la cel mai înalt nivel-, că atentatele din 11 septembrie 2001 nu au fost orchestrate de SUA, deși au servit excelent „cauzei”. Într-adevăr, așa cum în cazul unei crime „banale” se analizează mobilul, dacă analizezi atentatele din perspectiva urmărilor, nu ai cum să nu remarci că acestea au fost favorabile Americii și, în primul rând, administrației din vremea atentatelor, care din impopulară, a devenit aproape adulată... George W. Bush și cei din jurul său au putut trece la acțiuni imposibile înainte de atentate.

Semnele de întrebare ridicate de atentatul din Boston conduc spre ideea că autoritățile americane au știut de acțiunile subversive ale celor doi frați și, totuși, n-au (re)acționat. Aparent, nu există un mobil al atentatului, altul decât demența celor doi. Dacă analizăm ipoteza că autoritățile i-au încurajat (fie și doar prin pasivitate), atunci  ar părea că se vizează înăsprirea legislației în privința imigranților. Dar acesta mi se pare un mobil prea mic. Totuși, dacă ne gândim că, în absența terorii „palpabile”, populația începe să devină pacifistă, iar militarii nu-și doresc asta...