Adevărul lui Decebal Traian Remeș

La mijlocul lunii iulie 2017, Decebal Traian Remeș m-a primit în biroul său, din uriașa vilă în care a locuit în Baia Mare. Ar fi un eufemism să spun că interviul pe care mi l-a acordat a fost amplu. M-am dus pregătit pentru o discuție de o oră, dar m-am ales cu o confesiune maraton. Conversația a debutat la orele dimineții și i-am pus capăt abia spre seară, când ne-a răzbit foamea și am plecat să cinăm în oraș.

Rezultatul l-am publicat, parțial, în patru episoade, în revista Profitul agricol.

Azi, la trecerea sa în neființă, republic acest interviu, și adaug partea care a rămas nepublicată. Întregul devine o filă de istorie. De nicăieri altundeva nu veți putea afla asemenea informații, despre mulți politicieni ai vremii, care i-au fost parteneri sau adversari politici lui Remeș: Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Adriean Videanu, Dacian Cioloș, Ioan Avram Mureșan, Sebastian Vlădescu, Gheorghe Ialomițianu, Puiu Hașotti, Emil Constantinescu, Mugur Isărescu, Radu Vasile, James Wolfensohn (fost șef al FMI) și alții.

Decebal Traian Remeș e un nume care a rămas lipit în mintea multor agricultori. Nu atât pentru rezonanța istorică a prenumelor, cât pentru măsurile asociate numelui, în frunte cu nesperata subvenție acordată în anul 2007. Remeș a fost și unul dintre puținii adversari de calibru ai fostului șef al statului, Traian Băsescu. Acesta i se adresa cu apelativul „Tizule”.

-          Mulți fermieri își aduc aminte cu plăcere de mandatul dumneavoastră, în special de momentul când ați acordat 400-500 de lei/hectar, pentru ca fermierii să treacă de efectele secetei. Cum ați ajuns la acea decizie?

-          În 2007, ANM ne prezenta zilnic date şi prognoze subliniind că sunt zone extinse în ţară în care seceta nu poate fi comparată decât cu cea din anii 1946-1947. Iarna 2006-2007 a fost peste întreg teritoriul geroasă şi lipsită de zăpezi consistente, primăvara cu ploi slabe iar începutul de vară canicular. Nivelul apei în sol era sub pragul minim necesar atât pentru culturile de toamnă cât şi pentru cele de primăvară. Direcţiile Agricole, primăriile, prefecturile au întocmit rapoarte din care reieşea că circa 90% din culturi sunt calamitate între 30 şi 100%, gradul mediu trecând de 75%. Culturi asigurate practic nu existau. În plus, păşunile şi fâneţele erau arse şi în foarte multe zone nu exista apă pentru a adăpa animalele. Sistemele de irigaţii erau în paragină , iar acolo unde mai funcţionau pe mici suprafeţe, curentul era vândut spre fermieri cu preţ de nivel maxim, ei nefiind "băieţi deştepţi". Recoltele nu asigurau plata creditelor contractate, iar fermierii faliţi nu aveau nici o posibilitate financiară de acoperire a cheltuielilor pentru înfiinţarea culturilor de toamnă. Am fost peste tot în ţară, m-am întâlnit cu disperarea şi deznădejdea. Am vorbit cu premierul, am făcut împreună câteva tururi de survol cu elicopterul şi i-am cerut să aprobe imediat rectificarea bugetului ministerului, pentru a plăti despăgubiri pentru secetă. A fost de acord, cu condiţia să scot eu banii de la Finanţe. În 3-4 zile şi nopţi am stat pe capul directorilor din finanţe, am identificat surse şi am prezentat propunerea direct în guvern, spre stupoarea titularului de la Finanţe. Nu mi s-a putut opune, că puricasem bugetul şi s-a aprobat plata despăgubirilor imediat, efectuându-se direct spre cei îndreptăţiţi în câteva zile.

-          Nu v-a purtat pică Vosganian, titularul de la Finanțe?

-          Nici vorbă. A înțeles urgența.

-          În Parlament cum ați descurcat-o? Doar erați în Guvern minoritar…

-          Am luat legătura cu câţiva prieteni parlamentari din opoziţie şi le-am cerut să depună o moţiune pe agricultură. Dezbaterile au scos în evidenţă starea lucrurilor şi au arătat că banii daţi pentru despăgubiri s-au dus de la fermieri spre furnizori, bănci, bugete, deci nu au resurse să însămânţeze. Conform înțelegerii prealabile, preşedintele Camerei, Bogdan Olteanu, mi-a dat cuvântul, şi am propus sprijin între 400-500 lei, funcţie de cultură, pe hectar. Votul din Cameră a cimentat suportul Finanțelor, s-au emis şi distribuit bonuri, iar în septembrie erau la dispoziţia fermierilor.

-          Care au fost parlamentarii din opoziție cu care v-ați înțeles să facă o moțiune „pe invers”?

-          Am discutat cu Ilie Sârbu, în calitate de specialist, și cu Hrebenciuc, în calitate de factotum în PSD.

-          Dar cu Uniunea Europeană cum v-ați împăcat?

-          Comisara pentru Agricultură a mârâit ceva către mine, pe motiv că ar fi fost ajutor de stat, dar nu s-a ajuns la amenințări cu infringementul. Eu le-am dat exemple concrete de acordare de ajutoare într-o ţară sau alta (dintre cele care contau ) şi exemplul general: subvenţiile date în UE (din bani europeni) pe suprafaţă, demonstrându-le că fermierul român este şi va rămâne ani şi ani sprijinit cu mult mai puţin. Au înghiţit-o greu, dar a rămas fapt împlinit. Din scurta mea experienţă cu UE mi-a rămas exemplu Polonia. La masa cu cei mari, când şi când te mai împing ei sub masă, dar dacă tu eşti umil şi te aşezi din proprie iniţiativă acolo, nu se întâmplă să te ridice vreodată sus.

-          Aveați afaceri și în Agricultură la momentul numirii. Dar, v-ați simțit confortabil ca ministru al Agriculturii? N-ați fi preferat Finanțele, că tot aveați experiență acolo?

-          Nu m-am simțit confortabil în niciuna din funcții. La Finanţe m-am chinuit să evit intrarea României în incapacitate de plăţi, să vindec boala cronică din lumea bancară şi să reduc fiscalitatea. Le-am reuşit pe toate – o zic unii care se pricep la asta şi nu toţi mă iubesc! Când mi-a spus Tăriceanu că mă numeşte Ia Agricultură a avut un argument: „Noi PNL, purtăm papionul. Tu eşti singurul la care nu-i stă bine cu papion. Preiei agricultura şi tragi în jug”. Am tras în jug (fără papion) până mi-a pus altcineva juvăţul la gât.

-          Apropo de juvăț: cum ați digerat toată experiența asta cu condamnarea?

-          N-am digerat această experiență nici acuma. Nu e vorba de faptul că mi-a distrus cariera, că i-a lovit rău în soartă pe amândoi copiii, care înainte se prezentau Remeș, iar acum se prezintă pe numele lor de botez… Eu zic că notorietatea aveam. N-are importanță că lumea mă iubea sau nu mă iubea. De când am ajuns la Finanțe, am rămas lipit în mintea multora. Odată, că numele de familie e rar, iar Decebal Traian lângă el e mai greu de ignorat… Nu mă chinuie perioada de închisoare, de procese… Dar, seara sau noaptea mai ales, când sunt singur, pur și simplu mă izbește și mă cutremură câte un gând: trimiterea directă la un act din miile care sunt în dosarul meu. Sau trimiterea directă la o atitudine: a procurorului, în perioada de cercetare, a vreunuia dintre judecătorii pe care i-am avut în față, a presei, a denunțătorului, a lui Mureșan, a unor foști cunoscuți ai mei, dintre care, cu unii am avut relații mai apropiate, cu alții mai puțin apropiate.

-          Vă rog să vă referiți, în mod particular, la atitudinea lui Ioan Avram Mureșan. Ce anume vă izbește?

-          N-a dat nicio declarație la procuratură sau în instanță; a venit în ultima zi, la completul de cinci judecători și-a spus: „Procurorul de caz mi-a cerut să fac declarații împotriva lui Remeș, promițându-mi tratament similar cu cel pentru Ciorbă, denunțătorul. Nu am acceptat oferta, pentru că nu aveam ce să spun concret împotriva lui Remeș”. Președinta de complet i-a spus atunci: „Domnule Mureșan, nu cred că v-a sfătuit avocatul să faceți această declarație abia azi. Dacă o faceți din proprie inițiativă, vă spun că e prea târziu. Dacă o făceați la completul de trei judecători, ar fi dus, cred, la întoarcerea dosarului la Parchet”. Mureșan putea clarifica enorm de multe. În primul rând, cum am ajuns noi să ne vedem la terasă. În 1999, Berceanu, pe atunci ministru al Economiei, vine în Guvern cu următoarea problemă: poate obține de la Eximbank un credit în condiții foarte avantajoase, ceva rar în acele vremuri. Însă, condiția impusă de americani era rezolvarea unui credit vechi, luat de România în 1991, mai exact de Ministerul Agriculturii. Se uită spre mine Radu Vasile. „Nu știu nimic, domnule!”, zic. „Habar n-am de acel credit vechi”. Îl întreabă pe Mureșan: „Ioane, ce credit e?”. „Nu știu nici eu”. Am convenit să lămurim problema și să revenim la discuție săptămâna următoare. Ce descoperim: s-a luat, în 1991, un credit de 100 de milioane de dolari, s-au tras efectiv 99 de milioane, s-au restituit 95 sau 96 în primele luni. Dar, americanii aveau pretenția de a se respecta întocmai contractul. Să se tragă, adică, și milionul rămas. Berceanu a sugerat să ia Mureșanu acel milion și să-l restituie imediat, ca să închidem povestea. Radu Vasile a fost de acord. Dar, Mureșanu a luat banii și nu i-a mai restituit. Fără să informeze pe nimeni, a dirijat banii în altă direcție: pe un program de întâlniri, de cursuri, de dracu, de lacu, cu lectori din facultăți de agronomie; cu plătit lectorii, cazare, masă... După trei săptămâni, s-a făcut plângere penală, de către un salariat din Ministerul Agriculturii, pentru deturnare de fonduri. N-am știut mult timp nici de mânărirea banilor, nici de plângere. Procesul s-a terminat cu intrarea la închisoare a 4-5 inși din Ministerul Agriculturii -inclusiv vreo doi directori din țară- și a unui director de fost IAS, care avea clădiri amenajate ca spații de cazare și pentru conferințe. Dosarul lui Mureșan a fost disjuns, a fost judecat ca demnitar; în 2007 era deja condamnat cu executare, dar avea calea de atac la Înalta Curte. Atunci, a venit la mine, spunându-mi că ar avea nevoie de un specialist care să realizeze expertiza legată de deturnarea de fonduri. Banii se recuperaseră de la cei deja condamnați, inclusiv dobânzile și penalitățile aferente. Așadar, prejudiciu nu mai exista. Eram sceptic că s-ar băga cineva, dar, până la urmă, i-am găsit un expert. Pe tema cu expertiza, l-am invitat pe Mureșan în minister, dar el nu voia să intre acolo, avea niște relații mai încordate cu mulți dintre cei vechi de acolo. Așa m-am întâlnit cu Mureșan, în septembrie, la terasă. Am fost filmați. I-am scris, cum zice echipa care era la masa alăturată, zece cifre și două cuvinte – un număr de telefon și-un nume, al expertului. I-am spus: „Îl suni, vă întâlniți, aseară am stat de vorbă cu el, vedeți ce faceți mai departe”.

-          De ce nu ați povestit toate astea public, de la bun început, atunci, în 2007?

-          Când a început scandalul în presă, am fost sfătuit de avocați să nu dau declarații, pentru că nu se știe ce dracu poate fi în dosar. În al doilea rând, îmi era teamă că era culpă facilitarea apărării lui Mureșan prin recomandarea unui expert, având în vedere că Ministerul Agriculturii era parte în proces. În al treilea rând, ca să fiu sincer până la capăt, îmi mai era frica de altceva. Băsescu, pe Aeroportul Otopeni, a doua zi după prima difuzare a filmării întâlnirii dintre mine și Mureșan, a spus „Încă n-ați văzut ce-i mai apetisant în dosarul lui Remeș”. Se făceau alegerile pentru primii europarlamentari români cu mandat întreg și nu pe doi ani, ca până atunci. Tăriceanu ne-a adunat pe opt-nouă miniștri, și-a zis: „Faceți pe dracu-n patru, aduceți bani pentru campanie!”. Eu am stat de vorbă cu zece parlamentari, în discuții unu la unu. Le-am transmis dispoziția de la partid: un formular de contract de sponsorizare, pe direcția „X”, și am spus cu gura o sumă. Eu primisem o sarcină de 300.000 de euro (n-am primit toți miniștri la fel; am fost undeva pe medie). Am cerut să mi se aducă contractul în două exemplare, semnat de firma „X, Y, Z”, pentru suma „D”. Un singur parlamentar a revenit întrebându-mă dacă poate să-mi aducă bani cash. L-am consultat pe secretarul general al partidului, Dan Motreanu, care a refuzat. Am primit nouă contracte semnate în dublu exemplar. Suma totală adunată – 310.000 euro. Al zecelea contract urma să-l primesc în săptămâna ulterioară pățaniei. N-a mai ajuns la mine pe veci. Acelea erau fapte pe care le făcusem. Era trafic de influență – clar. Dar, așa se finanțau campaniile electorale, o recunoaște toată lumea! Mie mi-a fost frică nu de dosarul care m-a dus, până la urmă, în pușcărie, ci ca banii pentru partid să nu fie cumva chestia „apetisantă” de care vorbea Băsescu. Nici azi nu știu dacă nu cumva dosarul a fost constituit legat de campania electorală. Pe Băsescu îl vedeți acuma că zice că nu e în regulă să-l bagi la pușcărie pe politician pentru că i-a dat la cetățean puiul, geaca, pixul, stiloul. L-o băgat pe Năstase la închisoare, da' zice că nu trebuie pedepsite asemenea păcate. O zice tare.

-          Totuși, ce s-a întâmplat la acea terasă?

-          Nimic ilegal. Ce s-a dat la televiziune a fost un trucaj. Iar eu am fost judecat și condamnat strict în baza a ceea ce s-a dat la televiziune. În primul rând, declarațiile denunțătorului, cu care Mureșan se știa bine, fiind vecini, s-au bătut cap în cap cu ale concubinei sale. Banii erau ba la unul, ba la altul, denunțătorul zice că erau bani de 500 și de 100 într-un plic subțire, Paravion, de culoare albă, femeia că era un plic gros, cu foarte multe hârtii de 50 și puține de 100, că a înfășurat banii în hârtie de ziar, a dat peste cu bandă scoci, apoi i-a băgat în plic și iar a dat cu scoci. Acest plic se pretinde că l-a primit Mureșan, în Piața Dorobanți, plecând de la întâlnirea cu mine, la întâlnirea cu Ciorbă, și că mi l-ar fi adus la terasă. Polițiștii de la judiciar care au realizat filajul la terasă relatează că Mureșan a pus un dosar pe un scaun alăturat, pe care eu l-am băgat ulterior în geanta mea diplomat. Într-o cerere din 25 septembrie către instanță, Papici, care era șef de secție la DNA, scrie așa: „Din înregistrările audio-video ambientale se observă cum Mureșan vine cu un dosar plic și un plic cu 100.000 de euro, pe care i-l înmânează lui Remeș PE SUB MASĂ”. Pe 28 septembrie, într-o altă cerere către instanță, cifra este înlocuită cu expresia „sumă voluminoasă de bani”. Procurorul de caz, în rechizitoriu, vorbește de un dosar și un plic cu 15.000 euro. Mi s-a refuzat de patru ori cererea de expertiză prin care să se arate cum iau un plic pe sub masă. Să mi se arate că Mureșan pune două obiecte, cum vorbește procurorul de caz, sau pune numai unul, cum văd experții în imagini. Să se stabilească dacă eu sau interlocutorul meu am rostit vreun nume de unitate, de instituție, de om, de lucrare de atribuit prin licitație, vreo sumă, în euro, în lei, vreo suprafață. Eu i-am spus lui Mureșan că îi pot rezolva pozițiile 106 și 146, cu referire strict la niște sponsorizări pe care mi le-o cerut pentru biserici greco-catolice. Procurorul de caz susține că acelea erau numerele de înregistrare la depunerea de oferte pentru cele două licitații pe care ar fi urmat să le truchez în favoarea lui Ciorbă. Numere de înregistrare date în aceeași zi de 25 septembrie. Păi ce instituție e aia care ajunge la final de septembrie, de are numai 105 înregistrări, tot anul?! Asta una. Și a doua: ce înghesuială de dosare s-a produs între dosarul numărul unu și numărul doi, de am sărit la 146, în aceeași zi?! Când s-au cerut numerele de înregistrare de la instituție, au venit cele corecte: 9569 și 9570. Cu toate acestea, a rămas cum a zis procurorul! Altceva: Se duce denunțătorul în 2 octombrie la DNA Satu Mare, se încarcă cu tehnică, îl sună pe Mureșan și se întâlnesc în Baia Mare, în 3 octombrie. Vorbesc între ei de faptul că trebuie să vină la București. Să mă caute și să vorbească cu mine de „ălea două mari”. Însă eu sunt acuzat că, în 23 septembrie, am făcut ce ăștia doi se înțeleg în 3 octombrie c-or face-o ulterior. Înregistrările DNA au fost expertizate de Institutul Național de Expertize Criminalistice. Nicio înregistrare prezentată nu era originală, toate erau copii. Copii care puteau fi trucate. Dar, să zicem că n-au fost. După înregistrări s-au făcut stenograme. Nimic din stenograme nu mă acuză.

II

Relația lui Remeș cu Ioan Avram Mureșan, alt fost deținător al portofoliului de la Agricultură, din perioada guvernării CDR, când Remeș a fost ministru de Finanțe. L-a trădat sau nu Mureșan pe Remeș în dosarul „Caltaboșul”?

-          Totuși, ce s-a întâmplat la acea terasă?

Nimic ilegal. Ce s-a dat la televiziune a fost un trucaj. Iar eu am fost judecat și condamnat strict în baza a ceea ce s-a dat la televiziune. În primul rând, declarațiile denunțătorului, cu care Mureșan se știa bine, fiind vecini, s-au bătut cap în cap cu ale concubinei sale. Banii erau ba la unul, ba la altul, denunțătorul zice că erau bani de 500 și de 100 într-un plic subțire, Paravion, de culoare albă, femeia că era un plic gros, cu foarte multe hârtii de 50 și puține de 100, că a înfășurat banii în hârtie de ziar, a dat peste cu bandă scoci, apoi i-a băgat în plic și iar a dat cu scoci. Acest plic se pretinde că l-a primit Mureșan, în Piața Dorobanți, plecând de la întâlnirea cu mine, la întâlnirea cu Ciorbă, și că mi l-ar fi adus la terasă. Polițiștii de la judiciar care au realizat filajul la terasă relatează că Mureșan a pus un dosar pe un scaun alăturat, pe care eu l-am băgat ulterior în geanta mea diplomat. Într-o cerere din 25 septembrie către instanță, Papici, care era șef de secție la DNA, scrie așa: „Din înregistrările audio-video ambientale se observă cum Mureșan vine cu un dosar plic și un plic cu 100.000 de euro, pe care i-l înmânează lui Remeș PE SUB MASĂ”. Pe 28 septembrie, într-o altă cerere către instanță, cifra este înlocuită cu expresia „sumă voluminoasă de bani”. Procurorul de caz, în rechizitoriu, vorbește de un dosar și un plic cu 15.000 euro. Mi s-a refuzat de patru ori cererea de expertiză prin care să se arate cum iau un plic pe sub masă. Să mi se arate că Mureșan pune două obiecte, cum vorbește procurorul de caz, sau pune numai unul, cum văd experții în imagini. Să se stabilească dacă eu sau interlocutorul meu am rostit vreun nume de unitate, de instituție, de om, de lucrare de atribuit prin licitație, vreo sumă, în euro, în lei, vreo suprafață. Eu i-am spus lui Mureșan că îi pot rezolva pozițiile 106 și 146, cu referire strict la niște sponsorizări pe care mi le-o cerut pentru biserici greco-catolice. Procurorul de caz susține că acelea erau numerele de înregistrare la depunerea de oferte pentru cele două licitații pe care ar fi urmat să le truchez în favoarea lui Ciorbă. Numere de înregistrare date în aceeași zi de 25 septembrie. Păi ce instituție e aia care ajunge la final de septembrie, de are numai 105 înregistrări, tot anul?! Asta una. Și a doua: ce înghesuială de dosare s-a produs între dosarul numărul unu și numărul doi, de am sărit la 146, în aceeași zi?! Când s-au cerut numerele de înregistrare de la instituție, au venit cele corecte: 9569 și 9570. Cu toate acestea, a rămas cum a zis procurorul! Altceva: Se duce denunțătorul în 2 octombrie la DNA Satu Mare, se încarcă cu tehnică, îl sună pe Mureșan și se întâlnesc în Baia Mare, în 3 octombrie. Vorbesc între ei de faptul că trebuie să vină la București. Să mă caute și să vorbească cu mine de „ălea două mari”. Însă eu sunt acuzat că, în 23 septembrie, am făcut ce ăștia doi se înțeleg în 3 octombrie c-or face-o ulterior. Înregistrările DNA au fost expertizate de Institutul Național de Expertize Criminalistice. Nicio înregistrare prezentată nu era originală, toate erau copii. Copii care puteau fi trucate. Dar, să zicem că n-au fost. După înregistrări s-au făcut stenograme. Nimic din stenograme nu mă acuză. Iar eu pun și o întrebare de bun simț: dacă voiam să fac o cârdășie, mă duceam să mă afișez în spațiu deschis? Nu mă duceam într-un separeu, undeva? Eu chiar îl chemasem pe Mureșan la minister, că era duminică și nici nu erau funcționari acolo. Dar a exclus varianta asta. Procurorul, întrebat de presă de ce nu s-a făcut flagrant în Piața Dorobanți, a răspuns „Nu mai era nevoie”. Dacă se făcea, mi-era un pic de jenă și m-aș fi înfuriat, dar era definitiv moartă povestea. Că se deschidea geanta și nu s-ar fi găsit nici un leu.

-          Insist: ce credeți despre Mureșan?

-          Personal nu-l învinovățesc de nimic pe Mureșan, că ar fi spus în numele meu, către denunțător. Niciodată denunțătorul nu afirmă că Mureșan ar fi discutat cu mine și ar fi obținut vreo promisiune din partea mea de trucare a unei licitații. Însă, conform vechiului Cod Penal, nu puteai scăpa de acuzația de trafic de influență, dacă nu dovedeai că ai refuzat ce ți s-a cerut. Cum puteam eu dovedi că i-am refuzat, din moment ce, repet, în 3 octombrie, ei se înțeleg să vină la mine să-mi ceară ceva ce procurorul spune că am făcut deja în 23 septembrie?! Cred că Mureșan și denunțătorul s-au împrumutat cu bani, au umblat prin țară, pe la diverse direcții agricole. Cred că acea sumă de care se spune că ar fi trebuit să îmi parvină, a ajuns la Mureșan. Nu știu în ce moment. Mureșan a primit chemare la DNA în 4 octombrie. S-a dus la Ciorbă și acesta i-a spus că și el a primit citația, în condițiile în care el făcuse deja denunțul la DNA. Conform înregistrărilor, Mureșan îl instruiește pe Ciorbă ce să spună și să nu spună, inclusiv să nu vorbească de mine. Eu cred că Mureșan a vrut să evite să fiu adus în poveste.

-          E limpede că mărturia lui Mureșan ar fi fost esențială pentru soarta acelui proces… Pare că v-a trădat prin tăcere.

-          Mulți dintre cei cu care am discutat, inclusiv soția și copiii, trimit vina spre Mureșan. Eu am spus, mereu, că dacă Mureșan, în înțelegerile cu Ciorbă, mi-ar fi pus ceva în cârcă, Ciorbă ar fi scris asta în denunțuri, din moment ce a scris atâtea alte lucruri. Dar mereu scrie că Mureșan îi spune că nu are răspuns din partea lui Remeș. Doamna Ciorbea, avocata lui Mureșan, mi-a spus că el a avut tot timpul convingerea că eu voi fi achitat și, de aceea, tăcerea a fost strategia de apărare pe care a impus-o.

-          Ați mai vorbit cu Mureșan de atunci?

-          Mureșan a venit în penitenciarul din Baia Mare în mai sau iunie 2013. Eu intrasem în 25 februarie și eram într-o cameră de nouă paturi. Directorul închisorii m-a invitat la el și m-a întrebat dacă știu ce eveniment urmează. Am zis „Habar n-am, pentru mine ar fi un eveniment dacă ar crăpa Băsescu…”. A râs și apoi a precizat că e un eveniment în penitenciar. „Vom avea, împreună, un nou coleg, din această după masă”. „Pe mine nu mă bucură colegii care vin. Mă bucură cei care pleacă acasă”, am zis. Când îmi spune că vine Mureșan, zic: „Să fie sănătos!”. „Noi ne-am gândit să vă cazăm împreună”. „Dacă-l aduceți în cameră, voi solicita să mă mutați în alta. Nu-mi aprobați, mă adresez mai sus. N-am vorbit cu el din 23 septembrie 2007. Ne-am văzut la Înalta Curte, el mi-a întins mâna, dar m-am ridicat și mi-am văzut de ale mele. Pot muri liniștit, fără să mai vorbesc vreodată cu el. Regret un singur lucru, că și-a pierdut fiul și el a stat în cătușe la înmormântare”. „Îl urâți?”. „Nu. Dar, mi-a cerut ajutorul și, de la dispoziția mea de a-l ajuta cu o expertiză judiciară am ajuns aici. Nu am fost în relație de prietenie cu el nici măcar când am fost colegi de guvern. N-am avut vizite de familie. El a făcut o prostie dându-se prieten de familie cu mine față de alții. Fără intervenția lui, Ciorbă n-ajungea la mine. Poate tot ajungeam aici, dar pe alte bube”.

-          Așadar, n-ați împărțit deloc aceeași celulă cu Mureșan…

-          Celula de lângă noi, mai spațioasă, a fost zugrăvită, s-a pus linoleum nou, s-au vopsit cele șase paturi puse câte două (la noi erau puse câte trei). Toate astea au fost făcute de câțiva deținuți, pe spezele lor, cu aprobarea închisorii, în ideea că vor fi mutați acolo. În loc de asta, însă, în celula respectivă a fost băgat Mureșan. Mi s-a explicat că pentru foști demnitari, până la nivel de primar de municipiu, trebuie asigurate anumite condiții. Așa e legea. Zic: „Pe mine nu m-ați îmbiat cu așa ceva”. „Nu era normal să ne cereți dumneavoastră?”. „Nu, domnule director. Eu nu vă cer nimic! De altfel, eu pot răbda cât nu-mi puteți pune în spate. De-oi ieși viu de aici mă voi bate pentru dreptatea mea, dar nu cu dumneavoastră, cu cei din sistemul de opresiune din interior. Aici eu nu vă cer favoruri”. Și s-a așezat Mureșan cu un inginer care fusese șef de ocol silvic, deținut vechi. Și-au stat doi inși în alea șase paturi, cu saltele noi, cu pături noi, cu lenjerie nouă… Am mai fost contactat de câteva ori, cu propunerea de mutare în acea celulă. Am refuzat, iar și iar.  După vreo două luni, în locul meu le-a adus un bărbat de pe lângă Ocna Șugatag, om curățel, pe post de „femeie în casă”: ștergea masa, scaunele, făcea paturile, mătura, aerisea camera… Eu am rămas în celula aia, unde am viețuit alături de cele 80 de persoane care s-au perindat pe acolo, de la adolescenți de 16-17 ani, la persoane de vârsta mea, cu pedepse mari sau mai mici. Am avut trei criminali și mă întrebam cum de au putut comite acele fapte, la modul cum vorbeau, cum se comportau… Unul era cu studii superioare, ceilalți doi subingineri.

-          Nu v-ați intersectat chiar deloc cu Mureșan?

-          Un preot greco-catolic a cerut dreptul să viziteze la penitenciar credincioși greco-catolici. După 30 de zile, neprimind răspuns, s-a adresat Autorității Naționale a Penitenciarelor (ANP). După alte 30 de zile fără răspuns, s-a dus în audiență la Arhiepiscopul Robu. Împreună, s-au dus la ANP. Dacă au amenințat cu scandal mediatic, imediat au primit aprobarea. I s-a dat preotului dreptul de vizită o dată pe săptămână, cinci ore. A cerut să vină în zilele de sărbătoare și să poată oficia slujbe în biserica penitenciarului. Penitenciarul l-a direcționat spre Episcopia Ortodoxă de Maramureș, iar Episcopia a refuzat, motivând că biserica nu e a ei, ci a enoriașilor ortodocși. Așa că, preotul a venit în vizite în zile de luni, când i-a permis conducerea penitenciarului. La prima sa vizită, sunt chemat într-o sală în care se țineau diverse cursuri pentru deținuți. Și-acolo îl văd pe o bancă pe Mureșan, cu colegul lui de celulă, silvicultorul. Fac stânga-mprejur, dar dau piept în piept cu preotul, pe care îl cunoșteam, îi oferisem ajutor financiar pentru parohia sa în numeroase rânduri, atât în nume personal, cât și din bani publici. Mă pupă și îmi face semn să intru. M-am conformat, dar m-am așezat în partea opusă celei în care stătea Mureșan. În acea zi, au mai apărut opt-zece deținuți (ulterior, la aceste slujbe au participat chiar și peste 50 de inși). A fost simplu: un „Tatăl nostru”, o pildă, ne-a întrebat cum ne simțim… Mureșan era foarte doritor să vorbească. Îl știam din guvern că oboseam înainte să ajungă la subiect. Mă ridic în picioare și răspund mirării preotului: „Părinte, ies să fumez o țigară, dar, dacă nu-l veți opri pe domnul, s-ar putea să-mi termin pachetul”. Mai aveam vreo două-trei fumuri din prima țigară, când a venit preotul să mă anunțe „A încheiat domnul Mureșan!”. Deci, ne-am văzut acolo, la acele slujbe, dar n-am vorbit cu el. Colegul său de cameră mă mai aborda la plimbarea prin curte – nu știu dacă din proprie inițiativă sau pus de Mureșan. Tot încerca să mă convingă să dialoghez cu el. Dar nu aveam ce discuta.

-          Nici chiar vizavi de afacerea „Caltaboșul?”

-          Eu cu soția eram la București. Băiatul cel mic la Master, în Statele Unite. Băiatul cel mare era în Olanda. La 11 fără câteva minute, Mureșan a sunat-o pe nevastă-mea, întrebând-o dacă e la serviciu. Soția îi spune că e în concediu. „Voiam să trec pe la tine”, insistă Mureșan. „Unde, la biroul din Constanța sau din Baia Mare?”. „Baia Mare”. „Păi du-te liniștit, că angajații sunt acolo, te cunosc și te rezolvă”. „Nu, zice, vreau să trec pe la voi acasă”. „Ce treabă ai tu acolo?!”. „O chestie de pus în frigider”. „Păi ți-am spus, suntem plecați”. „Totuși, unde stați voi?”. Nevasta îi spune la ce număr stăm, iar aici e o altă curiozitate. Fiindcă Mureșan, fără ca nevasta să îi mai spună și strada, zice: „Știu unde vine. Acolo jucam eu fotbal când eram copil”. Am dus hartă topo la Înalta Curte, ca să dovedesc că, de fapt, Mureșan nu știa unde stau, și că l-a adus denunțătorul. Aici, unde locuiesc, se putea face eventual alpinism, nicidecum să se joace cineva fotbal. „Înțelege că degeaba mergi acolo, nu-i nimeni acasă!”. Mureșan a început să se lamenteze, că ce poate să facă el cu „chestia” aia, să i-o ducă înapoi soției… Și-atunci nevastă-mea… (ce să-i fac, s-o strâng de gât?)… „Stai să vorbesc cu menajera, să văd dacă nu cumva e acolo, că am vorbit cu ea să treacă odată la două-trei zile, să dea de mâncare la câini”. Menajera abia intrase în curte. O roagă soția să mai aștepte un sfert de oră, că va trece cineva (i-a spus cine, dar n-avea importanță, menajera oricum nu-l cunoștea pe Mureșan) să-i dea ceva de pus în frigider. Când și-a făcut apariția, Mureșan i-a cerut menajerei să deschidă poarta. Mirată, fiindcă se aștepta să primească o plasă de pus în frigider, aceasta i-a explicat că nu poate să deschidă poarta, aceasta fiind blocată și deblocată cu o telecomandă pe care nu o avea. Mureșan a insistat că trebuie să intre cu mașina, să descarce din portbagaj. A îmbrobodit-o cu faptul că a fost ministru, om serios… Până la urmă, biata femeie își aduce aminte că-i zisese nevastă-mea, cu ani în urmă, cum să procedeze dacă se întâmplă să nu mai avem curent și ea nu poate ieși din curte sau din garaj: să treacă poarta, portița și ușa garajului pe modul manual. Așa că menajera reușește să deschidă poarta. Mureșan și Ciorbă intră și încep să descarce. Mirată de ce vede, menajeră a sunat-o pe soție. Chiar de două-trei ori, zice ea. Nevastă-mea ieșise la cumpărături, fără să-și ia telefonul. Ulterior, văzându-se chemată la procuratură, menajera a întrebat-o pe soție ce să spună. „Spui doar adevărul, nu încerca să minți, că doar de încurci și nu ne ajuți cu nimic”, a îndemnat-o nevasta.

-          Și ce-a declarat?

-          Întrebată ce-a descărcat Mureșan, menajera, unguroaică fiind, a declarat așa: „Fost acolo recipienți și spus țuică. Eu nu verificat, lăsat acolo. Dat la mine carne porc, caltaboși, cârnat, nu măsurat, pus la congelator. Dat la mine pâine de mălai, dat la căței, că mucegăit în două-trei săptămâni. Găsit eu într-un vas plastic sarmale. Mirosit, plăcut miros, dat seama nefierte. Dat la căței”. La proces, judecătorul: „Câtă țuică a fost?”. „Nu știu”. „Vin a fost?”. „De vin nu spus și puțit numai a țuică”. „Ce s-a întâmplat cu caltaboșii și cârnații?”. „Întâmplat scandal. Doamna Remeș sunat la mine, zece seara, dus la ea, speriat că nervos”. Apăruse prostia pe televizor. Am jos două lăzi frigorifice, fiindcă la porci se mai întâmplă accidente – mușcături, picioare rupte -  și trebuie să-i tai, altfel se mănâncă între ei. „Domnul Remeș v-a spus ceva?”. „De când angajat, lucru clar: eu făcut și ascultat doar de doamna. Domnu Remeș nu întrebat, nu reproșat niciodată nimic”. „Ce s-a întâmplat cu carnea?”. „Doamna aruncat, nici la câini nu vrut dat”.

-          Cum ați reacționat când ați aflat că Mureșan va umplut casa de cârnați și caltaboși?

-          Am înjurat de-a dreptul porcește. De nervi, nu m-am putut uita la imaginile difuzate de televiziuni pe acest subiect luni de zile.

-          Dacă Mureșan v-ar fi spus că are să vă dea niște carne de porc, cum ați fi reacționat?

-          Refuzam categoric. De când am ferma, n-am cumpărat și n-am mâncat niciodată carne decât de la ferma mea, după ce medicul meu veterinar și-a dat avizul. Culmea, după un an-doi, nevasta și copiii n-au mai vrut să mănânce carne de porc. Înainte, când cumpăram, se mânca mai multă.

-          Mureșan nu știa acest lucru?

Repet: nu eram prieteni de familie, nu-mi știa obiceiurile alimentare. Însă, evident că știa cu ce mă ocupam. De altfel, când a aflat că voi crește porci, a glumit pe seama faptului că fac așa ceva tocmai eu, fost ministru al Finanțelor. I-am întors-o: „Du-te de aici, că tu, cu electronica ta, n-ai avut nicio treabă cu agricultura. Eu, măcar, sunt economist și asta merge în orice afaceri”.

-          Așadar, nu vinzi castraveți grădinarului, nici caltaboși porcarului. Produceți și țuică?

-          Nici țuică nu aveam nevoie, chiar deloc. În anii 80 am fost în delegație, la centrala IPIC din București, cu 12 litri de țuică, în sticle din sticlă. Era în august, cald. Dimineața, când am ajuns, au pușcat cinci sticle în geanta mea, în interval de nici zece minute. Fundul sticlelor era ca tăiat cu laserul. Din 12 litri, pe trei am apucat să-i dau întregi, dar cel puțin două sticle, de care știu, au pușcat ulterior, în birourile oamenilor. Vă dați seama, am împuțit toată clădirea. Din momentul ăla n-am mai acceptat să car sticle cu palincă și nici să primesc țuică de la oșeni. Denunțătorul, într-o discuție din 11 septembrie, cere să i se facă rost de țuică adevărată să o ducă „Împăratului” - și-apoi mă numește. Aia o fi fost, nu știu.

III

Pentru mulți, Traian Băsescu nu este deloc străin de pățaniile lui Decebal Traian Remeș, pe care altminteri îl aprecia și i se adresa în întâlnirile informale cu apelativul „Tizule”. În ce-l privește, Remeș e convins că a fost victima acțiunilor fostului șef al statului, aflat atunci în conflict deschis cu liberalii. Iată argumentele sale.

-          Aveți elemente concrete care să îl indice pe Traian Băsescu drept „strateg” al condamnării dumneavoastră?

-          Am fost dus în închisoare la comanda lui Băsescu, n-am nici urmă de dubiu. Mai ales patru întâlniri scurte, în vara lui 2007, cu un consilier prezidențial, cred că mi-au tranșat soarta. Ultima întâlnire a fost în 3 octombrie…

-          Care consilier prezidențial?

-          Unul care mi-a fost secretar de stat. Am scris o carte de confesiuni și pamflete, „Izbituri și izbutiri”. E acolo o trimitere la omul de la Finanțe care era consilier prezidențial. (N.r.: În cartea sa, Remeș a modificat / sluțit numele, pentru a evita... complicațiile; dar e limpede că personajul la care se referă este Bogdan Bujor Teodoriu, fost ministru al Cercetării și Tehnologiei în Guvernul Ciorbea, fost secretar de stat la Ministerul Finanțelor, fost consilier prezidențial, decedat în noiembrie 2014). La Finanțe am găsit opt secretari de stat. După 12 zile, rămăseseră trei, inclusiv el. Ținea concerte în holul de la intrare. Asta ca asta, numai că se îmbăta foarte des, practic permanent. Nu-l putea nimeni stăpâni în momentele alea. Venea la mine, îl așezam într-un mic separeu, îi puneam la îndemână mâncare și ce mai avea nevoie. Când adormea, îl cărau la etajul unde își avea biroul. Într-o seară, l-am lăsat dormind la mine, pe canapea. Dimineață, l-am găsit tot acolo, îmbrăcat la fel, puțea ca dracu... Fac o paranteză: n-aveam grup sanitar al ministrului; mă duceam la WC-ul comun cu al salariaților ministerului, n-am făcut ca Stoica – înainte de a se muta, el mi-a cert bani să-și facă WC lângă cabinet, numai al lui, cu acces direct. Am închis paranteza. I-am spus secretarului de stat: „Măi omule, tot aud că dormi pe aici. Ar trebui să mai ajungi pe acasă, să te împrospătezi…”. Și-l văd că se înmoaie de tot și îi dau lacrimile. Fusese evacuat și bunurile și le dusese într-un garaj. Avea aproape doi ani de când dormea în minister. Am vorbit cu Lis și, a doua zi, i-a dat apartament cu patru camere, mare, în Piața Victoriei. A fost deosebit de fericit… De la el știu, de la alții și din alte întâmplări ale mele, cu Băsescu direct, că mă pândea.

-          De ce? Ce avea de împărțit cu dumneavoastră?

-          Mai multe. Și personale și politice.

-          Personale?

-          M-am trezit în birou cu un deputat PD. Fusesem coleg cu el, în aceeași comisie parlamentară. Aveam relații absolut amicale. Când mi-a spus problema cu care venise, nici n-am știut cum să o iau. Dacă aș primi eu de la organele de Justiție o hârtie vizavi de dosarul ICA – Voiculescu, m-aș constitui parte civilă? Am zis că nu stăpânesc eu chestiunile juridice perfect, dar aș putea paria că nu pot să fac ce mi se cere, fiindcă bunurile respective nu au fost ale ministerului.

-          Este deputatul de care vorbiți Adriean Videanu?

-          Nu vă confirm, nici nu vă infirm. Se poate deduce din tot ce v-am spus și dumneavoastră și ce le-am spus și altora. Revin la solicitarea respectivă: ca să dau un răspuns ferm, m-am interesat, am aflat că legal nu se poate și am refuzat să dau avizul peste lege. Deputatul a insistat, eu știam că nu e interesul lui la mijloc și că vorbește în numele altuia. L-am însoțit până în bulevard înjurându-i în gura mare pe cei care îmi cer să fac prostii. A trecut o vreme. Deputatul revine, cu aceeași solicitare. De data asta, tonul era mult mai imperios. Am rămas pe poziții. Și, vă rog să mă credeți, am aflat abia recent, din partea a doua a anului trecut, de faptul că Cioloș și Daniel Constantin -ăla pe care Voiculescu l-a făcut om- au acceptat măgăria pe care eu o refuzasem, confirmând paguba. Fiind sătul de minciunile care s-au vehiculat în presă la adresa mea, nu m-a mai interesat să citesc minciunile scrise despre alții, așa că n-am aflat despre aceste fapte, atunci când au devenit publice, ci doar accidental, la mult timp după. Sunt convins că a cântărit decisiv chestiunea cu Voiculescu în ce mi s-a întâmplat.

-          Am crezut că vă referiți la alt gen de motive personale... La relația personală cu Traian Băsescu.

-          Au fost și din acestea. Eu am avut cu Băsescu, din 91, de când îl cunosc, multe contre. Au început când eu eram la Finanțe și el la Transporturi. El era și purtătorul de lance al PD, împotriva alianței cu CDR. Era și escroc. Pe mine m-a deranja cumplit când a spart societatea CFR în cinci entități; uneia dintre acestea, respectiv Societatea de Management Feroviar, i-a dat două camere în Ministerul Transporturilor, pe chirie, calculator, masă de birou, mașină în comodat, doi angajați (director și secretară), lăsând pe ea toate datoriile companiei către stat, bănci și furnizori. Hotărârea e trecută prin Guvern și publicată în Monitor fără semnătura ministrului Finanțelor. Eu tot încercam să smulg bani de pe ea și cele patru societăți funcționale, adică CFR Călători, CFR Marfă, CFR Infrastructură, Societatea Naționala de Administrare a Activelor Feroviare, cu acele zeci de mii de vagoane imense care trebuia să fie vândute, de regulă spre afară, ca fier vechi, în bătaie de joc. Nu plăteau către buget nimic, în continuare. Nici TVA, nici CAS, nici utilități – nimic. Mai mult, Băsescu începuse să se împrumute. L-am chemat la mine în aprilie-mai 2000, când a cerut amânări de plată a datoriilor. Mi-a promis că începe să plătească, am făcut un grafic. După cinci săptămâni, el a trecut la Primăria Capitalei. A venit în locul lui Anca Boagiu. Mi-a spus, râzând, că i-a cerut șeful să nu respecte graficul de plăți.

-          Când erați ministrul Agriculturii și secretar general adjunct la PNL n-ați avut conflicte la fel de puternice?

-          La Cotroceni, am fost primul nou guvern întreg la care nu s-a servit șampanie. Mi-au atras alții atenția, apoi m-am uitat și eu la imagini. Singurul căruia îi zâmbește Băsescu, din tot acel guvern, sunt eu. Mi-a spus, printre dinți: „Tizule, să nu mă calci pe bătături!”. Băsescu voia să facă cu PNL ce făcuse cu PNȚCD. Tăriceanu m-a luat la toate întâlnirile de contre cu Băsescu – cele mai importante, în grupuri mici, desfășurate la Cotroceni sau în diverse vile. Mai veneau, de regulă, la asemenea întâlniri, prin rotație, Hașotti, Fluture, Meleșcanu, Radu Stroe, foarte rar Crin Antonescu, Dan Motreanu, Bogdan Olteanu. Repet: nu toți aceștia deodată, doar eu am participat la toate întâlnirile cu scântei. Fiindcă mă știam cu Băsescu, eram din aceeași generație și puteam vorbi lejer cu ditamai președintele, în comparație cu cei mai tineri, care aveau o anume jenă – în presă mai aruncau câte o declarație, dar le pierea vocea la întâlnirile față în față. Meleșcanu a fost întotdeauna un diplomat – curvă, în sensul că vorbește în dodii, nu spune lucrurilor pe nume, Fluture era deja în tabăra lui Băsescu, Hașotti era rău la voce cu Băsescu, avusese cu el contre la Constanța, de unde erau amândoi, era parlamentar vechi, dar n-avea suficientă apăsare pe verb. Băsescu îi trântea câte o gogomănie și-l trimitea la cioburi.

-          Cum adică?

-          Îi spunea chiar așa: „Du-te, mă, la cioburi!”. Hașotti e arheolog de profesie și așa rezuma Băsescu cercetările arheologice – „joacă cu cioburi”. Radu Stroe îi fusese subaltern de două ori lui Băsescu: și pe vapor și la Ministerul Transporturilor. Băsescu efectiv îl cocoșa. Fiindcă eram singurul care îi ținea piept, când ne contram mai rău Băsescu mă amenința: „Te voi f…, Traiane!”.

-          Chiar așa vă vorbea?

-          N-a folosit niciodată alt verb. „Te voi f…, Traiane!” sau „Te voi f…, Tizule!”. Rar de tot mi-a spus Remeș, Decebal niciodată. Vorbesc de situațiile în care mi se adresa direct.

-          Și care era tonul său, când făcea aceste amenințări? Era glumeț sau vorbea chiar serios?

-          Toate amenințările lui, în grupuri din acestea, sunt însoțite de un rânjet. Acest rânjet poate ascunde multe… Să vă spun și ceva mai amuzant legat de „simpatia” pe care mi-o purta Băsescu. După ce-am aflat, de la persoane bine informate, că sunt pus sub urmărire, am sunat-o pe nevastă-mea. Am dat-o pe glume și măscări, am zis că-i curvă madam Udrea și-așa mai departe. I-am reproșat nevestei, tot așa, în glumă: „Băsescu nu te iartă din când te-a călcat pe picior, în 1999, de ziua de naștere a lui Radu Vasile”. Ne-a invitat premierul de atunci la o petrecere pe următorii: ambasadorul american Rosapepe cu nevastă-sa, care atunci era întâmplător în țară, eu cu nevasta, Athanasiu, de la Ministerul Muncii, cu nevasta, Băsescu cu nevasta, Berceanu cu nevasta. Niciun țărănist și niciun neam! S-a mâncat, s-a băut, s-a cântat, s-a dansat. Băsescu e mare dansator. Nu se îmbată ușor, poate bea mult de tot. Are momente de om hazos. E întotdeauna pe muchie, când sunt femei de față: ele se pot ofensa de modul slobod în care vorbește, dar nici nu e excesiv de porcos până nu-l pocnește de tot băutura. Și-a dansat-o pe nevastă-mea. Eu nu dansez, că-s afon. El, vă spun, are agilitate, se mișcă bine. Nevasta e mai înaltă, el îi venea până prin dreptul gurii cu floaca aia de păr ce-i rămăsese. A călcat-o pe bombeuri și o văd, la un moment dat, că-l întrerupe: „V-am iertat o dată, v-am iertat de două ori, dar m-am săturat, mi-ați cocoșat degetele, pantofii ăștia nu-i mai pot purta”. Și-au întrerupt dansul, el s-a supărat, a venit să-l împace doamna Maria - care mi-a lăsat impresia unei persoane de o calitate umană ireproșabilă, cu un comportament care nu poate supăra pe nimeni.

-          Spuneți că ați aflat că sunteți pus sub urmărire de la persoane bine informate. Puteți detalia?

-          În vara lui 2007, au apărut liste în diverse ziare, de liberali care urma să fie dați pe mâna Justiției. Primul pe care l-au trântit a fost Atanasiu, pe o minciună a Adrianei Săftoiu – pe atunci consiliera lui Băsescu, care l-a suspendat pe loc. Tăriceanu a preluat funcția de ministru interimar la Apărare. Am avut o întâlnire – patru de la liberali, cu Băsescu. El i-a spus clar lui Tăriceanu: „Căline, 45 de zile trec ca mâine. Știu, mă, că Atanasiu n-are nicio vină pe tema asta! Dar, n-am chef să-i caut altele! Am pornit războiul, îl ducem mai departe!”. Eu n-am apărut, o vreme, pe listă. Erau șase-șapte oameni, se mai roteau pozițiile lor. Prima dată am apărut în final de septembrie. Eram ultimul pe listă. Bănuiam deja că o să apar, fiindcă aflasem că sunt vânat. Ziarul Gardianul mi-a cerut să spun de unde am aflat că sunt interceptat. Am refuzat să spun, dar au fost două surse. Una a fost cumnatul lui Ialomițeanu, viitorul ministru de Finanțe. Pe Ialomițeanu l-am avut director al Direcției Județene a Finanțelor Brașov, când am fost la Finanțe, iar pe soția lui am avut-o angajată între 2001 și 2007, la un punct de lucru din Brașov al firmei noastre de consiliere vamală. Am ajuns în Brașov cu o treabă de serviciu, iar doamna Ialomițeanu m-a întrebat dacă pot să-l ajut pe fratele ei. Am întrebat-o ce pot face pentru el, dar a evitat să-mi dea amănunte, rămânând să vină el să-mi spună direct. Omul era la SRI, în București, de doi ani de zile. M-a rugat să-i pun o vorbă bună la Costin Georgescu, ca să poată avansa. M-am întâlnit ziua următoare cu Costin, fără să-l caut. „Bă, ai un copil cu numele acesta, nu cred că-l știi…”. „Ba îl știu, bun copil!”. L-a rezolvat. Asta a fost în 98. În 2007, „copilul” pe care îl ajutasem, a venit la mine, m-a ridicat de la masă… Nu l-am recunoscut. Întâlnirea cu el fusese de cinci minute. Ducându-mă spre niște tufe de flori (erau în birou niște ghivece mari, gen butoaie), îmi spune cine este și apoi că toate telefoanele îmi sunt ascultate, cu excepția firului scurt, de ministru. Mi-a strâns mâna și-a plecat. Am avut îndoieli, n-am percutat. Dar, îmi desfac corespondența și găsesc două plicuri pe masă. Unul cenușiu, precum hârtia de împachetat, și un plic alb. Pe cel cenușiu era scris numai numele meu, cu litere tăiate de prin ziare. Celălalt era scris la calculator. La expeditor – nimic și nicio ștampilă. Eu șefei de cabinet îi spusesem să nu-mi dea nici un plic nedesfăcut, nici măcar pe cele pe care scrie „ministrului, personal”. Singura excepție, plicurile de la servicii, care aveau un regim special. Șefa de cabinet m-a asigurat că cele două plicuri găsite de mine nu au trecut prin mâna ei. Așa că, n-am aflat de unde veniseră. Le-am desfăcut. În plicul alb era o hârtie redactată tot la calculator; eram avertizat că sunt într-un pericol foarte mare de a fi dat ca exemplu de liberal sacrificat de către Băsescu și că această informație expeditorul o transmite urmare a faptului că a aflat-o dintr-o discuție în care se vorbea mai tare decât „trebuia”. Discuția fusese purtată de Băsescu, în biroul său, cu mai multe persoane, între care Udrea și Stolojan. În plicul cenușiu am găsit o hârtie scrisă tot cu tăieturi din ziare, prin care eram anunțat că sunt urmărit prin ascultări de telefoane și înregistrări de peste tot și că mi se va realiza o înscenare groaznică. Ulterior, am apărut în lista publicată de Gardianul, pe prima poziție. Lista se redusese la patru nume: Remeș, Păcuraru de la Muncă, Chiuariu de Justiție și David de la Interne. Întrebat tot de Gardianul de ce cred eu că am ajuns în capul listei, am răspuns, sincer: „Bănuiesc că sunt cel mai ușor abordabil, nefiind parlamentar”.

-          Erați și un ministru popular. Lovind în dumneavoastră, era afectată imaginea PNL.

-          Mi-au spus amici că pot avea necazuri ca urmare a popularității. Urcam în sondaje, iar fermierii vorbeau despre mine. Sociologul Alin Teodorescu mi-a spus, prin august, că trezesc invidii în PNL, dar și supărare și ură, în afara partidului, fiindcă îl ridic în sondaje. „Până acum, voi n-ați avut niciodată adresabilitate către lumea satului. Prin ce faci tu și ce anunți că vei face, ai schimbat asta”. Eu anunțasem că voi rezolva cadastrul, pe banii statului, și dacă rămâneam o legiferam până în primăvara 2008. S-a ajuns că nu e rezolvat nici până în ziua de azi, iar măsurătorile și angaralele au ajuns să coste mai mult decât pământul. Doi la mână: aveți dreptate, Băsescu era chitit atunci pe liberali, să-i omoare, mai ales după ce Tăriceanu nu și-a respectat angajamentul că va demisiona după ieșirea PD de la guvernare, ca să se facă alegeri anticipate. Când am intrat în Guvern, aveam 18% noi, mai avea 6-7% UDMR, dar am trăit cu voturile PSD. La PSD trebuia să le dai, totuși, niște satisfacții, pe ici pe colo. Ce a ținut de mine, ce mi-a cerut Tăriceanu, le-am dat. Nu mi s-au cerut lucruri care să mă sperie, n-au fost nici obraznici, să ceară nu știu cât de mult.

-          După ce au apărut înregistrările la TVR și ați fost învinuit oficial, ați mai avut vreun semnal de la Băsescu?

-          În momentul în care s-au înaintat actele de la Parchet, la comisia de la președinție, pentru declanșarea urmăririi penale, Băsescu imediat a revocat comisia, a cerut să se nominalizeze alte persoane, au fost nominalizate, el a tărăgănat numirea acestora, iar în ianuarie a desființat comisia cu totul și a dat aviz de declanșare a urmăririi penale în 28 ianuarie 2008. Până în 6 iunie a durat întocmirea rechizitoriului. Toate actele, până la depunerea în instanță, sunt nepublice. Darmite înainte de începerea urmăririi penale. Eu am fost dat pe televiziuni cu tot ce s-a prezentat și în instanțe. În 2010, am avut o ofertă foarte serioasă, să accept să mă duc la Finanțe, cu promisiunea că dosarul meu va muri. Mi-am spus așa: dacă accept și scap astfel de problemă, în fața familiei mele și apropiaților voi rămâne vinovat, fiindcă accept pactul cu diavolul. Mi-am mai zis că poate fi o capcană, că le-aș fi oferit și dușmanilor o probă a vinovăției mele, acceptând un asemenea târg.

-          Cine v-a făcut oferta asta?

-          Ăla care a zis, nu direct, ci prin trimis aici, la necăjitul de Remeș, că regretă că nu are la Finanțe un ministru tare.

-          Adică, Băsescu.

-          Cel care a fost aici mi-a spus că vorbește în numele „Bosului”. Nu l-am întrebat cine era „Bosul”. Era de la sine înțeles. La câteva zile, l-am văzut la televizor pe Băsescu, cu aceeași idee, că nu are la Finanțe un ministru tare.

-          Cine a fost intermediarul, persoana care v-a făcut oferta, din partea lui Băsescu?

-          Nu vă pot spune, fiindcă n-am acordul lui și ar putea nega. Iar eu nu vreau să ies la rampă apoi, să îl contrazic. Singurul moment când aș ieși din nou la rampă ar fi după ce voi avea o soluție de la CEDO.

IV

Decebal Traian Remeș a fost ministrul fără cravată și papion nu doar la propriu, ci și comportamental. A generat chiar incidente diplomatice de pe urma stilului său neînfrânat. Despre unele dintre aceste situații s-au auzit zvonuri, altele au rămas complet necunoscute și sunt devoalate acum.

- Cum ați ajuns ministru al Agriculturii? Adevărat, aveați ferma de porci, dar aveați experiență la Finanțe, nu ați fi fost mai potrivit acolo?

- La începutul anului 2005 am acceptat funcția în partid, condiționat de numirea în câteva consilii de administrație, ca să nu vin pe banii mei sau ai nevestei. Însă, eram hotărât să nu intru în Guvern. În 2007, s-a pus problema despărțirii de PD. Tăriceanu târguia într-un loc, Hașotti cu Rușanu în alt loc, Radu Stroe cu altă gașcă în alt loc. Toți făceau guverne. Pe Rușanu l-am ajutat de a ajuns președinte la Eximbank, cu Hașotti avusesem o relație omenească… Voiau să mă tragă cu ei. Am refuzat, spunându-le că șef de partid și de guvern e Tăriceanu. În seara zilei când presa dădea pe surse că s-a constituit noul Guvern, eu beam o bere, liniștit, la partid, cu delegați din Botoșani și Piatra Neamț. Mă cheamă Tăriceanu. Mă gândeam că trebuie să organizez protocolul pentru conferința de presă în care se va anunța noul guvern. Mă întrebă de ce n-am mai intrat în sediul guvernului în ultimele săptămâni. Răspund că n-am avut treabă acolo. „Dar înainte, de câte ori te-am văzut pe aici, ai avut treabă?”, insistă el. „Întotdeauna am venit chemat, niciodată din proprie inițiativă”. „Dar în ultimele două săptămâni nu te-a chemat nimeni?”. „Ba da”. „Și de ce n-ai venit, atunci?”. „Răspund doar la chemările șefilor. Pe ăștia care m-au chemat nu-i recunosc de șefi”. „Aha. Ai văzut că am stabilit Guvernul?”. „Am aflat acum câteva minute, că aveți conferință de presă”. „Nu te interesează cine e în Guvern?”. „Vreți să-mi spuneți – bine. Dar nu mă interesează neapărat”. „Dacă nu te interesează, îți spun. L-am numit pe Varujan Vosganian la ministerul Economiei și Finanțelor”. „Vă interesează și părerile mele?”. „Da”. „E o greșeală că ați adunat cele două ministere la un loc. E o a doua greșeală că, la Finanțe v-ați gândit la Varujan. El, dacă va ajunge acolo, va repune în funcție pianul”. „Ce pian?”. I-am explicat de ce nu e bine să fie împreună Varujan Vosganian cu Bogdan Teodoriu, secretarul de stat care cântă la pian. „Spune-mi cinstit, te interesează Finanțele?”. „Nu. V-am spus, deja, când am acceptat să vin aici, că nu mă interesează funcții în guvern”. Și m-am ridicat să plec. „Stai, că n-am terminat”. Și mi-i trece în revistă pe ceilalți miniștri. M-am abținut de la alte comentarii. „Ce părere ai?”. „Foarte bine! Să ne țină Dumnezeu! Nu văd, totuși, cum ne va prinde finalul de an la guvernare. N-avem nici 30%, chiar cu UDMR și minorități la un loc”. „Lasă asta pe seama mea. Dar la guvernul acesta nu vezi că-i lipsește ceva?”. „Da, nu mi-ați spus cine va fi vicepremier”. „Nu asta. Un minister n-are titular”. „Nu sesizez care”. „Am constatat că ești singurul liberal căruia nu-i stă bine cu papion. De aceea, ți-am lăsat Agricultura. Du-te, bea de necaz sau de bucurie, te privește, dar mâine ne vedem la Cotroceni, să depunem jurământul”. Eu am o sensibilitate la pielea gâtului și, de aceea, nu port papion, iar când n-am încotro și trebuie să pun o cravată, o las largă, cu primul nasture de la cămașă desfăcut. Dacă aș fi fost prevenit că sunt luat în calcule pentru un portofoliu de ministru sau dacă mi-ar fi propus Finanțele, aș fi refuzat. Dar, modul cum a pus problema m-a făcut să înghit gălușca.

- Dacian Cioloș v-a fost subaltern. Ce relație ați avut cu el?

- Pe Cioloș l-am găsit în Ministerul Agriculturii, consilier, lăsat de Flutur, care l-a adus de la Uniunea Europeană. Motreanu și Olteanu i-au promis funcție de secretar de stat. Tăriceanu mi-a cerut să-mi aleg un secretar de stat în locul lui Lazea (care era și el liberal, dar trebuia să plece, ca să se dea satisfacție organizației de Constanța), dintre cei pe care mi-i va propune Hașotti. Eu îi cerusem lui Hașotti un om care să fie prezentabil și să fi lucrat efectiv în agricultură până în acel moment, făcând bani din agricultură, plătind salarii și angarale, nu un conțopist plimbat dintr-un birou în altul, care n-are treabă cu realitatea din agricultură. Și mi l-a trimis pe Gheorghe Albu, cu care m-am împăcat foarte bine, l-au apreciat și ceilalți fermieri. Dar, m-am trezit în birou și cu Cioloș. N-am știut pentru ce vine. Nu mi-a plăcut: mic, cocoșat, sfrijit, mâncat tot de vărsat. Îmi spune „M-a trimis domnul Olteanu” (aici Remeș a imitat vorba peltică a ex-premierului – n.r.) și atunci i-am zis că poate să-i confirme lui Olteanu că a fost la mine. Mi-am dat seama că-l cunoșteam de pe vremea când lucra la ADS, director adjunct. Avusesem o întâlnire cu oameni din agricultură ai partidului pe vremea când încă era Fluture ministru – în 2006. Mi-am adus aminte de luarea lui de cuvânt - fusese acolo invitat, deși nu era membru PNL. Revin: Tăriceanu mi-a spus să mă prezint la ședința de birou permanent și să-i cer, cu patos, să accept funcția de secretar de stat pe o propunere a mea din minister. „Spui că ai nevoie de un specialist adevărat, până te pui pe picioare”. Și mi-a dat un bilețel cu două cuvinte: nume de femeie. „Nu pot să-l accept pe Cioloș. Toți sar pe mine pentru asta, dar nu pot!”, mi-a zis. L-am sfătuit să se mai gândească, să nu-l ofensăm pe Olteanu, care era președinte la Camera Deputaților, i-a fost consilier în 1997, când a fost ministru al Economiei… Am propus să înființăm un post de subsecretar de stat pentru Cioloș. A acceptat. M-am dus cu numirea la Cioloș. Inițial a refuzat. După discuții, a rămas că îmi dă răspunsul a doua zi și a doua zi a venit cu două condiții: să fie invitat la toate întâlnirile mele cu cei trei secretari de stat; să fie invitat în toate delegațiile la Bruxelles la care voi merge însoțit de măcar un secretar de stat. Condițiile mi s-au părut acceptabile. Nu am a-i reproșa lui Cioloș ceva în legătură cu ce i-am cerut să facă. Nu mi s-au plâns secretarii de stat că ar juca murdar. Dar am remarcat ceva: de câte ori mergeam la Bruxelles, de îndată ce se termina programul oficial, el nu mai socializa cu românii, ci tot timpul cu delegații francezi. De ce, s-a văzut ulterior, când a devenit comisar european propus de Franța și doar acceptat de România. Ai noștri de la Bruxelles, cu Cioloș în funte, cu Irimescu, cu Comănescu (fost ambasador al României la UE, ministru de Externe în Guvernul Cioloș), o țineau cu „bunele practici comune…” și spuneau „noi trebuie să înțelegem că suntem mici”. Românii noștri de acolo se poartă ca subordonați ai altora. Guvernul Cioloș, cu atâția aduși de acolo aci, n-au reprezentat România. De asta avem rezultatele pe care le avem. Vă dau un exemplu. Cota noastră de lapte nu ne ajunge să bem și lapte dimineața, să facem și brânză, caș, iaurt ș.a.m.d. De ce are Olanda o cotă de lapte de „n” ori mai mare? N-am știut să ne batem pentru treaba asta, n-am făcut socotelile cum trebuie. Zahăr acum nu mai avem în România. Nu era voie să acceptăm ideea că se poate vinde cota de zahăr! Delegația Poloniei pentru Agricultură are toți polonezii de la Bruxelles lângă ea. Sunt ca un pumn închis, toți. Un pumn care bate în masă; e drept, asta și fiindcă au observat că Germania are o reținere în a contra Polonia, în semn de respect pentru cele petrecute în al Doilea Război Mondial.

- Ați avut și alți subalterni care, ulterior, s-au „înălțat”. De exemplu, la Finanțe l-ați avut consilier și secretar de stat pe Sebastian Vlădescu.

- Pe Vlădescu îl cunosc bine. Mi-a fost consilier, la rugămintea lui Tăriceanu și pe urmă secretar de stat, la rugămintea lui Isărescu. Fusese secretar de stat la Tăriceanu, la ministerul Economiei, silit să demisioneze când a dat presei o listă cu unitățile care ar fi urmat să fie închise, ca fiind nerentabile, după ce s-a aflat că o parte dintre acestea erau, de fapt, profitabile. De fapt, mi-a spus-o și el și mi-a confirmat-o Tăriceanu, lista i-a dat-o chiar Tăriceanu, care o primise de la alții. Vlădescu s-a sacrificat, ca să-l salveze pe Tăriceanu. L-am luat consilier la mine. Pe 5 august 1999, în jurul orei 17, eram în biroul meu, cătrănit, fiindcă nu știam dacă FMI va ridica stegulețul roșu de pe România, ca să ne putem împrumuta și noi de la bănci în condiții decente. Trecusem cu bine ultimul vârf de plată a datoriei externe. Și vine la mine ambasadorul SUA, James Rosapepe, să-mi dea vestea cea bună, că aveam unda verde de la FMI. Eram de față eu și Sebastian Vlădescu. L-am condus la mașină pe Rosapepe. Pe drum, m-a întrebat, râzând, „Ce mai pot face pentru tine, prietene?”. Îi răspund, tot râzând: „O bază militară americană în Deltă”. Abia a plecat ambasadorul, că-mi anunță secretara un apel pe firul scurt. „Nebunule, ce i-ai zis lui Rosapepe?!”. „Dar cu cine vorbesc?”. Era Andrei Pleșu, pe atunci ministru de Externe. „Îți dai seama ce tragedie iese, dacă ăla declară presei ce i-ai cerut tu?”. În seara aia, târziu, am fost chemat la Președinție, să-i dau explicații lui madam Zoe Petre. M-am întrebat cum au aflat atunci și de la cine. De la Rosapepe sigur nu, fiindcă mă știam cu el foarte bine și știa categoric că am glumit. De altfel, în întâlniri din acestea, colocviale, eu aruncam glume din astea tot timpul. Diplomații înghețau lângă noi, dar americanii știau prea bine să facă diferența. Peste ani, în ziua anunțului oficial că se va face bază la Deveselu, am primit telefon direct acasă de la Rosapepe. Mi-a spus, tot râzând: „Uite că ți-am făcut-o și pe asta. E adevărat, nu e în Deltă!”. Cu prima ocazie, i-aș spune ce am pățit eu cu Pleșu și Zoe Petre, după discuția noastră și l-aș întreba dacă cineva l-a interpelat în legătură cu problema respectivă. Revin la Vlădescu... Era un secretar de stat din Vâlcea, Aristotel Ungureanu. Isărescu l-a schimbat pe Ungureanu, cu Vlădescu, după ce m-a consultat și pe mine și, la îndemnul meu, a consultat și PNL, postul de secretar de stat fiind al liberalilor. După ce îi trimite destituirea lui Ungureanu și numirea lui Vlădescu, Isărescu mă cheamă la el: „De ce m-ai lăsat să-l schimb pe Ungureanu? E neam cu mine!”. „Domnule premier, eu trebuia să știu treaba asta? Trebuia să vă verific, să văd ce neamuri aveți? Sau să-l verific pe Ungureanu, să văd al cui neam este?”.

- Ați fost ministru sub doi președinți. De relația cu Traian Băsescu am vorbit. Cum l-ați perceput pe Emil Constantinescu?

- Ne consultam de multe ori, muncea mult, ne chema la discuții în creierii nopții. De regulă, invitațiile la Cotroceni veneau prin interpuși – Zoe Petre sau alt consilier. O singură dată m-a sunat personal. Era în 1999 și Guvernul României a dat o hotărâre prin care ierta Republica Moldova soră și prietenă, mai mult cu rușii decât cu noi, de plata ajutorului de curent și gaz dat în iarna care trecuse – o sumă de o sută optzeci și ceva de milioane de dolari. Vine Arapu, omologul meu de la Chișinău, să semnăm documentul oficial, în fața presei. Eram cu mapele de piele, cu stilourile speciale, cu documentele în față, redactate în română, în câte un exemplar pentru fiecare parte. După scurta prezentare a evenimentului, semnăm, dau să facem schimbul de mape, ca să semnăm încrucișat. La care el se apleacă spre mine și-mi șoptește ceva. N-am înțeles de prima dată, l-am rugat să repete. Când a făcut-o, m-am enervat instantaneu. Ce credeți că mi-a zis? „N-am putea reface documentul, să fie în trei exemplare, și să scriem că este întocmit în limba română, limba moldovenească și limba engleză?”. M-am ridicat în picioare, am închis cu zgomot mapa, l-am luat de aripă pe Arapu și l-am scos din minister, spunându-i câte mi-au venit la gură, doar în limba română. Presa după noi – alai. M-a sunat Emil Constantinescu în câteva minute, invitându-mă la el. „Ce-ai făcut domnule? E scandal diplomatic!”. „Dumneavoastră sunteți născut în Moldova, în Transnistria. Ăia ce limbă vorbesc acolo?”. „Româna”. „Ce limbă oficială are Republica Moldova?”. „Româna”. „Și-atunci pot eu face ce mi s-a cerut?”. Și spun ce mi s-a cerut. „Cum așa?!”, se miră și Constantinescu. „Dacă de la asta ți s-a luat te înțeleg, dar va ieși scandal, presa ne va umple cu rahat din cap până în picioare”. Mă întreb și în ziua de azi cum de nu a apărut nimic – nicăieri. Bănuiesc că și jurnaliștii au înțeles că, dacă ar fi fost în locul meu, ar fi reacționat la fel. Totuși, e de mirare că nimeni nu m-a taxat, fiindcă, din punct de vedere diplomatic, a fost un gest urât. Peste un an de zile, am avut un alt scandal cu ei, cu cei din Republica Moldova. Aveau taxe vamale zero, în România, pe exportul de zahăr moldovenesc. După un an de zile, aveam importuri imense de zahăr din Republica Moldova, de zece ori mai mult decât produseseră. Deci, importau din Rusia, Ucraina și de unde mai apucau, apoi ne vindeau nouă tot. Și fabricile noastre erau concurate neloial. Am eliminat scutirea de taxă. Nu s-a mai adus nimic din Moldova.

- Așadar, ați fost un ministru ferm, cum v-a perceput și șeful FMI, când i-ați bătut cu pumnul în masă... E o legendă sau chiar adevărul?

- E adevărul gol-goluț. La puțin timp de la instalarea la Finanțe, am fost într-o delegație oficială mai extinsă, la Washington, premierul Radu Vasile fiind invitat acolo în perioada în care a fost și ședința anuală a FMI, când s-a discutat despre criza din Argentina, în prezența lui Bill Clinton și a președintelui Argentinei. După prima zi, Radu Vasile s-a întors acasă. Mie, lui Isărescu și lui Tănăsescu ne aranjase Geoană întâlniri cu secretarul Trezoreriei (omologul meu) și cu directorul general al FMI. La întâlnirea cu secretarul Trezoreriei, acesta a ațipit de vreo cinci-șase ori. Stătea cu picioarele pe birou și se legăna pe scaun. Am plecat de la el înjurând în barbă. Pe urmă, i-am găsit scuza în faptul că acolo fuseseră delegați din 198 de țări. Cu siguranță, a avut zeci de întâlniri, fiindcă toate delegațiile vizau să se vadă cu el. Ne-am dus direct la James Wolfensohn, șeful FMI. I-am dăruit o vioară făcută la Reghin. Ne-a cântat puțin și a lăudat instrumentul și pe lutierii români. Apoi, am trecut la discuții serioase. Eu cu angajamentele de rigoare. El: „Bine, domnule ministru, de ce să cred eu că ce-mi spuneți dumneavoastră acum va rămâne în vigoare, când pe la mine s-au perindat Stolojan, Florin Georgescu, Ciumara, Dăianu, și tot ce mi-au spus s-au dovedit a fi minciuni?!”. Am bătut cu pumnul în masă: „Pe mine trebuie să mă credeți, că nu v-am mințit niciodată!”. Toate au săltat pe masă, Wolfensohn s-a albit, ceilalți din delegație dădeau să se ascundă sub mese. Complet nediplomatic. S-a terminat întâlnirea. Dar, a doua zi, când ne apropiam de ora de plecare spre aeroport, Wolfensohn ne cheamă iar la el, să-mi spună următorul lucru: „Dacă dumneata te porți acasă tot atât de stăpân pe situație cum ai arătat aici, te cred. Vă mai acord o șansă!”. Și-a zis omul că dacă am fost așa nebun să-i bat lui cu pumnul în masă, înseamnă că acasă nimeni nu mișcă în fața mea. Era lângă noi și Răzvan Popescu, purtătorul de cuvânt al Guvernului, iar el a relatat episodul în memoriile lui.

- Fermitatea asta nu v-a făcut prea popular. De fapt, ați cam fost unul dintre caii de bătaie ai PSD și cât timp ați fost ministru și ulterior, când se tot vorbea de „greaua moștenire”...

- Am reușit, șantajându-mi colegii din Guvern, să includ Baia Mare în lista zonelor defavorizate. Recunosc, am făcut-o și pentru mine, firma mea a beneficiat de facilități, dar am făcut-o pentru băimăreni, fiindcă aici toată industria, în primul rând cea minieră, s-a prăbușit. Guvernul Năstase a spus că e discriminare față de alte orașe reședință de județ sărace, precum Botoșani, Vaslui. Au modificat legea, scoțând Baia Mare, dar nu s-au putut anula drepturile celor care apucaseră să se înscrie ca investitori. Năstase a mai ieșit cu o chestie la adresa mea, anunțând public că au ajuns cele 60 de Mercedesuri comandate de guvernul Isărescu, cu semnătura mea, dar că vor sta în garajul de la Palatul Victoria, fiindcă guvernul său circulă cu mașini produse în România. I-am trimis imediat un fax prin care îi ceream să-mi impute cele 60 de Mercedesuri la prețul la care le-am achiziționat, le plătesc și apoi voi veni să le ridic. La două zile, mă sună Isărescu, râzând: „De ce nu i-ai propus să ne impute la amândoi, să facem profitul jumi-juma? Eu n-am semnat?!”. Năstase nu mi-a răspuns, nici a mai zis nimeni nimic. În 12 septembrie 2001 am aflat că toate cele 60 de Mercedesuri au fost puse în circulație, la recomandarea serviciilor secrete, după cele întâmplate în Statele Unite. Au căzut Turnurile, la New York, nu poți merge cu Dacia, fabricată în România, ca țară aspirantă la aderarea la NATO!

V

Când se comite o crimă, anchetatorii caută mobilul, pentru a determina suspecții. Remeș a făcut bani cu nemiluita, din afaceri și funcții cinstite. Nu avea nicio noimă să se lăcomească la niște caltaboși.

- Ați constatat că evaziunea la pâine este uriașă. De ce n-ați reușit să o stopați sau să o reduceți semnificativ?

- Am rămas absolut șocat de cât de puțină pâine se produce, oficial, în România, și câtă se mănâncă. Oficial, nemții consumă mai mult ca noi. Am dispus o verificare și a reieșit că bucureștenii ar consuma, în medie, o felie și jumătate de pâine pe zi. Găsisem o soluție, să o timbrez. Dacă reușeam, aș fi scos TVA-ul la pâine de atunci. N-am mai apucat... Și azi, pâinea comercializată la negru este foarte multă. Dintre foștii mei colegi, mulți au brutării mici răspândite pe tot cuprinsul țării. Mă întâlnesc cu ei și-mi spun că cel mult jumătate e pe acte. Chiar și cei care ar vrea să fie corecți, nu pot, fiindcă sunt probleme pe lanțul furnizorilor de materie primă. Agricultorul nu declară, nici pe departe, cantitatea de grâu pe care o scoate. Am avut fabrică de nutrețuri combinate. Am plecat pe ideea să luăm furajele la recoltă. Erau două categorii de prețuri acolo, la holdă. Vrei cu acte e atât, vrei fără acte, alt preț. Cresc porci. Ca să iau subvenție, trebuie să-i vând la abator, să am documente. Porcii sunt anunțați de producător și de firma importatoare, direct pe calculator, la DSV, înainte de a ajunge la mine. Dacă iau furajul fără acte, nu pot băga în contabilitate. Și atunci, după vânzarea cu acte reiese că am un profit ireal, pe care trebuie să plătesc impozit. La fel, brutarul poate ar vrea să ia făina pe acte, dar furnizorul nu i-o dă. Și-atunci, dacă vinde toată pâinea cu acte, are o problemă. Deci obligarea de fiscalizare trebuie făcută pe lanț, de la cap la coadă.

- Din ce an ați început cu firma de comisionariat vamal?

- De prin toamna lui 97 - primăvara lui 98, când se lucra tare la lege, în Parlament. Nini Săpunaru era șef la Vamă, eram în același partid, eram șeful comisiei de Buget-Finanțe, am lucrat și l-am sprijinit și eu, chiar dacă nu e legea mea, nu eu am redactat-o. Nevastă-mea era jurist și asta s-a nimerit bine, că în fruntea unei asemenea afaceri (și asociat, și cu funcție de conducere) trebuie să fie un jurist.

- Vorbiți-mi și de viața de fermier, de porcar.

- Am luat purcei de la Hungapig… În noiembrie 2007, nu știu ce mi-a făcut un îngrijitor acolo, o fi băut sau i-o fi luat Dumnezeu mințile, că mi-a lăsat grajdurile cu toate geamurile deschise în timpul nopții. La geamuri se umbla rar de tot, fiindcă aveam aerisire comandată de calculator, cu ventilatoare. Mi-au murit vreo 14-16 porci, din cauza frigului de peste noapte. Cum eram deja în bârfa lumii, cineva a lansat zvonul că am pierdut toți porcii, cauza fiind, chipurile, faptul că purceii au fost primiți bolnavi de la furnizor, că toată carnea e infestată și tot așa… Au legat numele meu de Hungapig. Așa de tare s-a lățit zvonul, că nimeni n-a mai cumpărat de la Hungapig și eu s-au retras din relațiile cu zona asta. Mai mult, am avut probleme și la livrarea porcilor. Patronul abatorului cu care colaboram încă din 2003 nici n-a mai catadicsit să-mi răspundă la apel. Până la urmă mi-am găsit alt client: Lazăr Florin, care, atunci, avea o afacere mică; între timp, abatorul lui a devenit cel mai mare din regiune și unul dintre cele mai mari din țară, iar noi numai acolo ne-am dat porcii. Are fixul lui, adică oferă strict prețul bursei, dar nu întârzie niciodată cu plata.

Afacerea cu porcii e bună, asigură un venit bun. Cu condiția ca angajații să-și facă treaba – nu e muncă de înaltă calificare, dar, trebuie, totuși, să fii grijuliu, să-i dai porcului hrană bună, apa să fie de calitate (eu am fost obligat să sap puț de mare adâncime, la 150 de metri, la noi pânza freatică fiind încărcată cu toxine). Ar merge și mai bine lucrurile, dacă n-ar fi embargoul pe relația cu Rusia.

Am 2.400 de porci pe serie – asta e capacitatea grajdurilor. Nu plănuim să extindem. M-am gândit, mai demult, la realizarea unei maternități, dar necazurile m-au obligat să renunț la idee.

De trei-patru ani, băiatul meu, care a preluat afacerea, ia porcii numai din Slovacia, de la o firmă daneză. Accept doar purcei hrăniți uscat, ca să fie gata adaptați tehnologiei mele. În șase ore de la încărcare, purceii sunt aici, deci nu-s foarte stresați cu transportul. O singură dată am făcut prostia să accept porci aduși din Danemarca, fiind mai ieftini. Dar erau purcei așa-ziși de colectură. Adică, proveneau din „n” ferme mici, nu era aceeași linie de hibrid, avea regim de hrănire diferențiat… Nu se înțelegeau nicicum între ei, era o zarvă continuă. Chiar și-acum, când provin dintr-o singură fermă, durează două zile până se liniștesc lucrurile. După ce se stabilesc „șeful” compartimentului și cei doi „adjuncți”, e liniște până la livrare. Dacă, cumva, dai șeful sau adjuncții la o primă livrare, iar începe scandalul, fiindcă trebuie să se stabilească o nouă ierarhie.

- Ați făcut doar afaceri cinstite?

Poate aș fi fost un om bogat, dacă nu intram în cârdășii politice, refuzam funcții și îmi vedeam doar de interesele mele și ale familiei... Dacă n-aș fi pățit necazul, dacă ni se aproba abatorul... Aș avea probleme dacă ar trebui să dovedesc nu modul cum am adunat avere, ci cum am cheltuit banii. Între 1998, când am avut prima balanță închisă pe firmă, și până în 2002, am adunat venituri de circa patru ori mai mari decât costul casei. Casa am terminat-o în 2002, băgând în ea cam 400.000 de euro – toți cu acte, facturi. A fost un cost mic. E adevărat că grosul plăților s-a făcut în perioada cu TVA zero pentru construcții – dar legea aia n-am gândit-o numai pentru mine. Fiul cel mic a cheltuit 500.000 de dolari în cei trei ani de zile petrecuți în Statele Unite. Aici are, din 2009, o afacere consumatoare de bani, un teatru privat în București, pe Blănari, cu șapte – opt reprezentații pe săptămână. A terminat dreptul și, când l-am întrebat ce alege între avocat și notar, că-i aranjasem perioada de stagiatură, mi-a răspuns că a ales teatrul. A intrat la teatru, a terminat, a făcut masteratul în State. Afacerea fiului cel mare e pe profit minim, iar el se pregătește să emigreze în Malta. Mi-am susținut financiar și mama, frații. Soția a mai călătorit încolo și încoace. Nu sunt sărac nici acum, dar cam așa s-au dus banii. Casa am construit-o așa mare, în ideea că vor locui aici și copiii noștri, cu familiile lor. Mi-am dat seama că nu va fi cazul, când fiul meu nu dădea semne că s-ar mai întoarce din State. Până la urmă s-a întors în țară, dar n-a rămas aici, nu-l interesează Baia mare, că e un cerc prea mic pentru lumea artistică. Casa va fi greu vandabilă, așa mare fiind.

- Nu pare că aveați nevoie de niște caltaboși...

Între septembrie-octombrie 1990 și 1996, când m-am dus în Parlament, am ținut, în paralel, 28 de contabilități. Încă nu era program de contabilitate. Am fost, permanent, în câte comisii de cenzori și consilii de administrație se permitea – funcții bine plătite. De asta am evitat să accept funcții guvernamentale. Cât credeți că am luat ca membru în consiliul de administrație de la Eximbank, pentru o singură prezență pe lună la o ședință? 36.000 de lei pe an. Am fost și în comisii de privatizare… care s-au încheiat fără privatizare, datorită și poziției mele. Cea mai mare a fost CEC-ul, din cauza căreia am avut scandaluri cu unii colegi de partid, cu șefi de instituții. De știam atunci că pământul de la Nana se cumpără pe împrumut de la CEC, îl vindeam.

VI

Ce nu te omoară, te întărește. Remeș și-a ispășit pedeapsa cu demnitate, apoi a ieșit pe poarta penitenciarului cu mentalul întărit. Și cu un geamantan de povești încântătoare.

- Cum ați făcut față zilei în care a trebuit să îmbrăcați zeghea?

- Mi-am făcut bagajul, apoi am aflat că s-a amânat pronunțarea. N-am desfăcut bagajul, l-am lăsat așa. Dimineața, la 9, pe televizor, se dă pronunțarea. Mi-am terminat de băut cafeaua, mi-am pupat nevasta și m-am dus la Poliție. La poartă: „Ce să facem cu dumneavoastră? Nu vă putem primi, dacă nu cumva pretindeți că ați venit pentru altceva! N-avem hârtii!”. Rog să fie sunat comandantul, iar acesta mă invită în biroul său și îmi explică același lucru: „Nu pot să vă preiau, că n-am acte. De ce-ați venit?”. „N-am vrut să veniți după mine, cu mascați, cu televiziuni…” (televiziunile locale ajunseseră la Poliție imediat după ce am intrat). Am rămas acolo, la o cafea. A apărut fostul primar al Băii Mari, fost coleg de partid cu mine, eliberat din închisoare. Habar n-am de unde a aflat că-s acolo. Zice: „Bă, PERNĂ ți-ai luat?”. „De ce să-mi iau pernă?”. „Pernă nu dă penitenciarul. La nimeni!”. „Bine, bă, atunci de ce nu mi-ai dat telefon preventiv?”. „Păi uite cum facem. Mergem până la tine acasă…”. „Păi nu mă duc! De ce să mai isc odată tragedie cu nevasta, că probabil nu s-a oprit nici acum din plâns?!”. „Hai la mine atunci!”. „Da, și-or veni ăștia după noi, cu mascații și televiziunile, îți dai seama ce iese, că doar și tu ești cunoscut”. „Hai într-o crâșmă!”. „Nu mă duc nicăieri!”. Am stat așa două ore și jumătate. Comandantul vorbise la București, dar nu obținuse hârtiile. Așa că, am fost obligat să ies, să vin acasă. Mi-a mai zis fostul primar să duc și doi săculeți împletiți, în care să dau hainele la spălat. Am luat săculeții, perna, nevasta m-a întrebat dacă pune masa, fiindcă se făcuse ora amiezii. Am refuzat, fiindcă nu aveam chef de nimic, numai de mâncare nu-mi ardea. Mă sună comandantul și mă invită acolo. „Am primit actele, dar am primit și telefon cu ordin să vin și să vă ridic. Dar, având în vedere că v-ați prezentat singur, așa e omenește să procedăm”. M-am prezentat, mi-au luat toate cele, mi-au făcut proces verbal, m-au întrebat dacă sunt sperios, stresat… M-au întrebat dacă vreau societate sau vreau să fiu singur. Am zis: „Nu mi-aș dori societate, acum, nici dacă ați avea oameni de foarte bună calitate aici. Pentru că n-am chef de vorbă, sunt cu gândurile mele, duse…”. Când am intrat în arest… Nu că mă așteptam la nu știu ce grozăvie, dar nu m-am așteptat nici la ce-am găsit în acea încăpere: două paturi de beton, masă de beton, un scaun de beton lângă masă, WC turcesc și o chiuvetă, pereții scriși în toate felurile până sus (nu știu cum or fi ajuns acolo), mizerie, nu existau nici pături, nici lenjerie de pat. După vreo trei ore, vine o trupă de trei. Unul dintre ei era chiar șeful arestului, aveam să aflu. „Domnu' Remeș, ne-o trimis șefa. O interesează: vă simțiți bine singur?”. „Io mă simt bine singur, întotdeauna. Da' nu s-au simțit bine alții, când am fost lângă ei”. „Totuși, noi trebuie să-i spunem șefei ceva mai concret”. „Câți ani are șefa voastră?”. „De ce ne întrebați?”. „Dom'le, zic, dacă femeia arată bine și are undeva la 40 de ani, să vină să-mi țină de urât!”. „Păi cum să-i spunem așa ceva?!”. „Păi măi frate, voi sunteți ca procuroru' meu? Una vorbim și alta scriem? Dacă v-a trimis să întrebați, dați-i răspunsul meu!”. Ies, încuie, ridică vizeta: „Totuși, ce-am putea face pentru dumneavoastră?”. „Stingeți becul ăla!”. E un bec acolo, care nu se stinge niciodată. Seara revin și mă întreabă dacă vreau să mănânc. „Ce-aveți bun în meniu?”. „Păi avem aia și ailaltă”. Am refuzat mâncarea, dar am acceptat un ceai. Mi-a cerut o cană, un pahar, dar nu-mi luasem de acasă. Revine gardianul cu o sticlă de doi litri tăiată, în care pusese ceai. A încercat să o îndese prin vizetă, dar aceasta era neîncăpătoare. A vărsat ceai în toate direcțiile. Am dat drumul apei la chiuvetă. Nu era limpede, ci cu rugină. Am întrebat ce fac, fiindcă îmi era sete. Apa cu care venisem eu nu mi-au lăsat-o, pe motiv că în sticle ar fi putut fi altceva. Aveam și niște mere, rechiziționate fiindcă puteau avea substanțe impregnate în ele. Am băut o gură de ceai și am zis: „E, dacă beau tot ceaiul acesta, vine degeaba șefa voastră”. Avea gust de bromură, ca ceaiul soldaților, pe vremuri. Pe șefa arestului am cunoscut-o după ce-am ieșit de la închisoare, la o nuntă. Era la masa la care ne-a așezat socrul mare. Bărbatul ei către mine: „Domnu' Remeș, ne cunoaștem bine”. „Tragedia asta mi se-ntâmplă mereu. Mulți îmi spun că ne cunoaștem bine. Dar eu m-am văzut cu zeci de mii. Om cu care m-am frecat nu sunteți. Ca să ne cunoaștem trebuie să ne fi lipit undeva unul de altul, mai multă vreme, să vă rețin”. „Păi datorită dumneavoastră am fost eu avansat”. Fusese șeful Penitenciarului din Baia Mare între 1998 și 2006, când a ieșit în pensie. În 98, eu eram ministru la Finanțe, Valeriu Stoica se mutase cu Ministerul Justiției în clădire lângă mine, eram perete în perete. A venit cu omul acesta, Mărincaș, să-mi spună că voia să-l pună șef la penitenciar. Eu n-aveam nicio treabă cu penitenciarele, dar Stoica a considerat că, fiind din baia Mare, se cuvenea să fiu informat. I-am replicat că poate pune pe cine dorește. Ăsta a fost tot contactul meu cu acest om. Nevastă-sa ajunsese, într-un târziu, șefa Poliției Baia Mare. Ea a fost cea care îi trimisese pe acei subalterni la mine, să se intereseze cum îmi e. L-am întrebat pe soț dacă i-a zis vreodată doamna despre prezența mea la arest. Zice: „Am râs cu lacrimi atunci. Soția, în fața subalternilor, și-a păstrat seriozitatea, dar acasă am făcut un haz nebun de gluma dumneavoastră, care arăta că vă păstrați spiritul ascuțit, în pofida împrejurărilor”.

- Din pușcărie ce amintiri aveți?

- Ohooo... Timp să avem... O iau cu începutul și vedem unde ajungem. În drumul de la arest la penitenciar am fost însoțit de șase polițiști. Acolo, primul lucru a fost să mă fotografieze, să-mi pună poza pe ecuson. Apoi, în timp ce mi se inspecta bagajul, sunt chemat la o masă de un tip pe care nu l-am mai văzut de atunci. Avea în față un dosar pe care era scris CNP-ul meu, mare, cu carioca, și tot așa, cu litere de-o șchioapă, numele întreg: Remeș V. (de la tata) Decebal Traian. Individul se uită spre mine și mă întreabă: „Cum vă numiți?”. Îi răspund, la care el: „N-am chef de glume! Aici sunteți în calitate de deținut! Nu faceți glume cu mine!”. „La ce vă referiți?”. „Păi ce nume-i ăsta?”. Atunci m-am enervat, am înjurat și i-am spus că nu eu fac glume cu el, ci el își bate joc de mine, din moment ce are dosarul meu în fața ochilor și pe el scrie, clar, cum mă numesc. S-a ridicat înfuriat și părea a avea intenții agresive. Dar, l-a potolit cu un semn discret o doamnă pe care o cunoșteam, fusese cu mulți ani înainte șefă de cabinet parlamentar la PNL, iar acum era șefa de personal din penitenciar. A ieșit de acolo, a venit altcineva să continue interogatoriul. După ce termin, dau să plec și mă aud strigat. „Domnule Remeș, e bai, n-ați făcut declarație cinstită!”. „Cum adică?!”. „Aveți valută nedeclarată asupra dumneavoastră”. Găsiseră un dolar într-un separeu al genții cu care venisem, rămas acolo din septembrie 1998. Mi-am luat geanta asta de umăr din Washington, iar vânzătoarea, o negresă, n-a vrut în ruptul capului să accepte ciubucul. Până la urmă, când am crezut că am convins-o, ea mi l-a strecurat împăturit în acel separeu; iar eu l-am descoperit după vreun an-doi și l-am lăsat acolo, considerându-l un fel de talisman. Nici nu mai știam dacă era valid. Mi-au făcut proces verbal de confiscare valută, spunându că, având în vedere valoarea redusă, nu vor exista urmări ale declarației nesincere privind valorile. Am fost băgat într-o celulă, singur. Vine la mine un tip: „Dumneavoastră ați fost demnitar, noi avem niște obligații în această situație, trebuie să ne răspundeți la niște întrebări… Aveți dușmani?”. „Păi prietenii credeți că m-au trimis aici?”. „Nu, dar înăuntru, în închisoare”. „Nu cred. Oriunde am lucrat, nu am băgat pe nimeni la închisoare…”. „Păi dacă nu știți sigur, trebuie să vă asigurăm paza”. „Păi nu sunt suficient de păzit aici? Aveți sârmă ghimpată pe tot perimetrul, aveți paznici…”.

După acesta, vine altul – că trebuie să vorbesc cu psihiatrul închisorii. Apare o fetiță la 24-25 de ani, abia terminase facultatea și fusese repartizată acolo. Mă întreabă dacă am de gând să fac cursuri de calificare. „Aș face un curs de tinichigerie, că l-am auzit pe Băsescu spunând că e nevoie de tinichigii, că numai proști scoate școala”. „Păi nu se poate. Dacă vreți pantofar sau tâmplar…”. „Pantofar nu prea vreau, că au soartă proastă, uitați-vă la bietul Ceaușescu ce-o pățit! În plus, nevastă-mea, în ultimii ani, nu m-o mai trimis să-i pun flecuri pe pantofi… Nici tâmplar nu vreau…”. „Dar cu ce vreți să vă ocupați timpul aici?”. „Voi găsi eu ceva… Mi-am adus caiete, pixuri…”.

În celulă erau nouă paturi, o chiuvetă, fără WC. Când am dat drumul la robinet, am rămas cu el în mână. Am încercat să opresc apa, care venea cu debit puternic, dar nu am reușit. Chiuveta era mică și nu prea adâncă, apa stropea în toate direcțiile. Bat în ușă… Trei ore a durat cercetarea, făcându-se proces verbal de incident. Cum s-a produs defectul? Ce m-a determinat? „Băi, zic, voi sunteți nebuni?! Eu am lucrat în industrie. Ăsta nici bronz nu e. I se spunea zama. E un material foarte prost”. „Închisoarea nu are bani să cumpere lucruri scumpe, aurite”. „Nu fă glume proaste. Nici mie nu-mi convine situația. Oi fi tu aici gealat, dar pe mine trebuie să mă tratezi omenește. N-am avut nici un fel de agresivitate. Pur și simplu, am vrut să verific ce fel de apă curge acolo”. Până la urmă, după multe discuții, a rămas că „din manevrare neatentă am distrus”. Am cerut să se înlocuiască „distrus” cu „deteriorat”. După mai bine de o lună, directorul, la o întâlnire față în față (avea obiceiul să cheme deținuți la discuții individuale), mi-a spus: „Conducerea penitenciarului a trecut peste acel incident, fără să considere necesară sancționarea”. Procesele acestea verbale de incident, petrecute din te miri ce (și am văzut multe, în cazul colegilor de detenție, absolut fără nicio vinovăție), se pun în cârca deținutului și atârnă greu când e vorba de acordarea drepturilor prevăzute: pachetul lunii, vizitele familiei, nu mai vorbesc de eliberarea condiționată. De la chestii din astea absolut mărunte, te trezești încărcat într-o dubă și mutat în alt penitenciar. Un drum de la Baia Mare la Craiova poate dura șase zile, cu opriri în mai multe penitenciare. În dubă sunt încărcați circa 30 de deținuți, unii sunt lăsați la penitenciarele de pe traseu, alții încărcați în locul lor, iar formalitățile durează. Transportul are loc doar pe timp de zi. Duba e metalică, șezi pe metal, înăuntru e sufocant. E cel mai bezmetic mod de tortură.

- Ați avut probleme cu deținuții?

- Nu, cu niciunul. Am stat și cu criminali în celulă, și cu țigani, și cu nebuni sadea… Dar n-am avut din partea vreunui deținut nici măcar vreo jignire. Numai respect. Vorbeam cu lejeritate cu fiecare, le împărțeam țigări…

Am în bibliotecă portrete realizate de un coleg de celulă. A ieșit după mine, de la Gherla, după ce a executat 15 ani, asta fiind a doua condamnare, după prima de șapte ani. După cei șapte ani a fugit în Germania, dar făcuse mari furăciuni pe aici. Era hoț - spărgător, dar nu brutal - putea deschide orice. A fost râsul lumii: l-a chemat conducerea închisorii și l-au dus în oraș să deschidă seiful unei bănci. După ce am ieși din închisoare am trecut pe acolo, am întrebat cine e șeful filialei, a apărut o fată și i-am explicat: „Eram la o școală de bune maniere și știu că l-a adus pe un coleg să vă deschidă seiful. Am vrut să văd dacă e adevărat”. A început să râdă: „Da, noi suntem!”. Mi-a explicat că una dintre angajate avea prieten un ofițer din penitenciar. I-a spus că s-a rătăcit cheia, că e problemă mare, că trebuie anunțat la București, fiindcă acolo sunt acte importante. Ofițerul i-a spus să facă o cerere către penitenciar, care poate presta diverse servicii, regulamentar. L-au îmbrăcat pe colegul meu într-o uniformă nouă de la o firmă de salubritate care lucra cu deținuți. Și așa l-au scos din penitenciar, l-au dus la bancă și, într-un sfert de oră, problema a fost rezolvată. „N-a evoluat atât de mult tehnica!”, a comentat colegul meu, oarecum dezamăgit că n-a avut mai multă bătaie de cap cu acel seif.

- Cum și-a pus amprenta condamnarea asupra relației cu cei apropiați?

- Copiii mă învinovățesc oarecum pentru cele întâmplate, punându-le în parte pe seama relației mele proaste cu presa. N-am fost un căutător de imagine. La întâlnirile cu ziariștii, n-am jignit în față, dar, am vorbit totdeauna direct. Dacă așa am considerat, am răspuns dur, fără să mă intereseze comentariile ulterioare.

- Dar românii, în general, cum credeți că vă judecă?

- Am fost în iarnă, la schi, cu fiii mei și nepotul, la Poiana Brașov. A fost ceva să văd că mă opresc tineri de 30 de ani, adulți, dar și oameni mai în vârstă, doar să-mi spună ceva de bine.

- Despre miniștrii care v-au succedat ce părere aveți?

- Nu am comentat și nu voi comenta niciodată prestația vreunuia dintre miniștrii de la Finanțe sau Agricultură. Deși am avut ciondăneli cu unul sau cu altul… Cu Tabără am avut ciondăneli directe de când a fost ministru, din 94. Cu Ilie Sârbu am multe supărări. Cu Flutur m-am războit chiar, rău de tot.  Când am fost ministru, mi s-a cerut de șefii pe linie politică, să sap și să găsesc chestii cu care să-l tocăm pe cel dinainte. Dar nu sunt un timp ranchiunos, nu-mi place să judec pe altul și, pe de altă parte, nu mi s-a părut că aveam suficient timp pentru a rezolva chestiunile zilei, ca să mă mai ocup de altele. M-am considerat un purtător de ștafetă, am luat ștafeta din mâna cuiva sau căzută jos, că nu l-am mai prins acolo, și am dat-o altuia, mai departe. Nu ne putem compara corect prestațiile: sunt timpi diferiți, situații diferite, în Agricultură și condiții meteorologice diferite, conjuncturi internaționale diferite.

- Ați câștigat procesul cu TVR și DNA... E o reparație morală suficientă?

- Am câștigat procesul. Dar cu ce mă mai ajută astăzi? E doar o satisfacție măruntă. Bășcălia a fost următoarea: am câștigat procesul pentru faptele ilicite ale DNA, TVR și ale persoanei fizice Rodica Culcer. Dar faptele alea, a transmiterii mele pe televiziuni, a publicării în toate ziarele, prezentarea mea de câte ori am ajuns la DNA, cu comentariile de rigoare, declarațiile unor oameni politici, declarațiile repetate ale lui Daniel Morar, câteodată și ale lui Kovesi, m-au condamnat de dinainte. Da, a dispărut orice prezumție de nevinovăție.

Iar acum instanța vine și spune: nu se poate cuantifica cât de mult se întinde prejudiciul suferit de cineva aflat în situația lui Remeș; nu există în legislația românească și în practica judiciară o cale de urmat. Și apoi stabilește: 15 mii de lei. Păi, procesul în sine, pornit în 2010 și terminat în 2016, și prezențele mele în instanțe, m-au costat mult mai mult. E prea de tot! Mă întreb așa: dacă există acte ale Justiției românești, respectiv CSM și Inspecția Judiciară, că TVR și DNA au lucrat cu același material, dacă în instanță s-a stabilit că ce-a fost pe televiziune este și în instanță, depus la dosarul meu, iar Inspecția Judiciară spune că alea sunt montaje, se mai poate vorbi de un proces corect? Sunt cu dosarul la CEDO. Dacă voi avea câștig de cauză, va fi din cauza faptului că n-am avut parte de un proces echitabil. Asta înseamnă că mi s-au refuzat toate expertizele și nu mi s-a permis să-i adresez întrebări denunțătorului; el a venit o singură dată în instanță, în decembrie 2009, după fiul său și concubină. Fiul său a invocat dreptul de a nu da declarație, în calitate de afin al denunțătorului. Concubina, căsătorită între timp cu denunțătorul, a invocat, la fel, dreptul de a nu da declarație. Fiul, la DNA dăduse două declarații, care mie îmi par absolut corecte, spunând că pe Mureșan îl cunoaște îndeaproape de ani de zile, pe Remeș nu îl cunoaște decât din presă, în familie nu s-a pomenit vreodată numele lui Remeș, tatăl său nu i-a spus că ar aranja ceva pentru el, cu Remeș (firma nu era a denunțătorului, ci a fiului acestuia), nu i s-au cerut și nu a dat bani pentru aranjarea vreunei licitații. În schimb, denunțătorul, în prima sa declarație spune așa: „M-am înțeles cu fiul meu, el a fost de acord și am făcut rost împreună de bani împrumutându-ne”. După declarația fiului său, confruntat de procurori, a dat-o la întors, că era vorba de alt gen de afacere, alte chestii…, că are dreptate fiul său. În fața instanței spune: „A trecut mult timp de atunci, nu am ținere de minte, rămân pe declarațiile date în fața procurorilor și mi le susțin”.

Avocatul meu avea două întrebări. Avocatul lui Ciorbă cere: „La întrebarea pusă de confratele meu, permiteți să răspund eu”. Avocatul meu obiectează: „Nu vreau să știu părerea confratelui meu. Realitatea nu o poate scoate în evidență decât cel pe care îl întreb”. Instanța a dispus să răspundă Ciorbă, dar acesta a pretins că i s-ar fi făcut brusc rău. Se suspendă ședința o jumătate de oră, iar la reluare, Ciorbă cere să fie chemată o ambulanță. Vine ambulanța, iar doctorul care îl consultă pe Ciorbă spune că pacientul nu are simptomele unei afecțiuni; poate avea emoții, dar acestea nu sunt specialitatea sa. Se reia ședința. Avocatul renunță la întrebările sale. Mă ridic eu în picioare. Când am început să-mi formulez întrebarea, Ciorbă a început să strige: „Mor! Mor! Mor!”… S-a lăsat, așa, controlat, să se prăbușească. A fost scos din sală. Instanța mi-a cerut să am răbdare, că mai sunt termene de judecată. Nu s-a mai prezentat niciodată, a fost doar reprezentat de avocat. Și a rămas așa, fiindcă legea nu îl obligă să fie prezent fizic, dacă este reprezentat de avocat.

- În ce fază sunteți la CEDO, când vă așteptați la un verdict?

- În 2013, când am înaintat dosarul, nu aveam sentința, am dat-o în vara lui 2014. Mi s-a dat răspuns că este cauza acceptată și un orizont de timp de 30-36 de luni până va intra pe rol. Mi-au cerut să nu le trimit alte acte, decât în măsura în care sunt noi și foarte legate de subiect. În noiembrie 2016 mi-au cerut să trimitem hotărârea Curții de Apel Brașov (în procesul cu TVR și DNA), în vederea punerii pe rol.

- Dacă ați câștiga, v-ați liniști sufletește?

- Da, sufletește m-aș liniști definitiv, pentru câți ani aș mai avea de trăit. Și asta ar fi cel mai important. Nu mă interesează atât daunele morale, sumele cu care voi fi despăgubit, deși reputația și afacerile mele au avut mult de suferit.