Poate că e șah mat și încă nu știm

Foto: Steve Buissinne - Pixabay

 
 

Lumea se împarte în pesimiști – depresivi, pesimiști – (prea) cumpătați, optimiști și raționali.

Istoria omenirii ne împinge să fim optimiști: de când e lumea și pământul, lucrurile au evoluat în bine. Chiar dacă au existat perioade de regres (sau de aparent regres), ele conțineau mugurii dezvoltării ulterioare.

Paleontologia, în schimb, ne împinge să fim raționali sau pesimiști - cumpătați: dinozaurii au stăpânit pământul și acum i-ai de unde nu-s.

Iar Ecologia ne împinge spre depresie. Probabil, majoritatea negaționiștilor (când vine vorba de efectele poluării de tot felul) se agață de argumentele ce contrazic avertismentele ecologiștilor tocmai pentru a evita depresia.

Analizând situația de acum (mă rezum la perspectiva națională), încerc să fiu „paleontolog”*.

Așadar, realist vorbind, care sunt șansele ca societatea românească să iasă într-un orizont de timp rezonabil din marasmul în care este înfundată?

Protestele de după „Colectiv” au părut că vor produce o resetare. Aveai impresia că toată lumea a priceput că „așa nu se mai poate”. Dar, după ce fervoarea revoluționară s-a stins, am revenit la „așa”.

Acum, trăim un „Colectiv” la scară și mai mare. Nu mă refer doar la faptul că incendiile la ATI au devenit incidente banale. Cel mai bine sintetizează ce vreau să spun informația că doar 7,5% dintre părinții elevilor cu vârste între 12 și 18 ani și-au dat acordul pentru vaccinarea acestora.

Este, limpede, un eșec coroborat al proastei conduceri de stat și al educației inconsistente.

Am ajuns, ca națiune, în punctul în care, chiar și atunci când există o cale dreaptă, nu mai suntem capabili să apucăm pe ea, atât suntem de incompetenți.

Incompetența nu e chiar ca un handicap fizic permanent, dar are tendința de a se permanentiza.

Ce e de făcut? Mai exact: e ceva de făcut?

Nu am un răspuns bun la întrebarea asta. Consider că doar un regim autoritarist, dacă nu dictatorial, ne poate scoate din încurcătură. Ne trebuie un despot luminat.

Încerc să mă explic.

E vorba lui Topârceanu: „Când se ia câte-o măsură, lumea-njură - pe agentul sanitar...”**.

Când se ia o măsură, orice măsură, cineva are de câștigat și altcineva are de pierdut. Măsurile bune, echitabile, sunt acelea când mai mulți îndreptățiți au de câștigat consistent și au de pierdut unii, puțini, care merită să piardă. Dar, după orice măsură, va exista un cor al nemulțumiților. În acest vacarm, dacă nemulțumiții minoritari sunt potentații zilei, vor avea grijă să genereze o perdea de fum, astfel încât să pară că mai toată lumea e nemulțumită, nu doar ei. De aceea, reformiștii lipsiți de autoritate nu pot avea succes.

Prin urmare, întrebarea „E ceva de făcut?” se transformă în „Care sunt șansele de a avea un despot luminat?”. Cred că sunt infinit mai mici decât cele de a avea un despot... înnegurat.

Un despot luminat ar putea fi Uniunea Europeană, care să ne impună reforme – fapt care până acum nu i-a prea reușit. Doar că, rezistența la reformele adevărate ar fi atât de mare, încât am fi în stare să votăm ieșirea din UE, sub bagheta unui Zelea Codreanu redivivus.

În șah, începătorii văd finalul (mat-ul) doar când oponentul face ultima mutare. Jucătorii buni constată inevitabilul cu mai multe mutări înainte. Iar profesioniștii joacă uneori partide în care știu dinainte toate mutările de pe tablă.

Din perspectiva celor care au setat lucrurile înainte de 1989, eram sortiți să ajungem în șah mat. Poate că am ajuns și încă nu știm.

_________________________________________________________________________________ 

* Nu e ușor. În tinerețe, luat de valul scăpării de inechitabilul comunism (contradicția e voită), am fost chiar excesiv de optimist. Venirea CDR la putere chiar mi-a dat curaj să devin părinte, înfigându-mi și mai adânc rădăcinile aici. Însă, începând din 1997-1998, aripile mi s-au strâns, m-am transformat din vultur într-un biet curcan sedentar, preocupat de grija zilei de mâine, pentru că perspectiva a devenit, încet-încet, prea întunecată. Exagerez, un pic: am intrat în presă în 1998 tot cu entuziasm, voiam să „mut munții”, am avut câteva reușite importante, dar cu atât mai mare a fost dezamăgirea ulterioară, când am constatat că, în tabloul de ansamblu, reușitele mele nu au contat. Da, am ajutat oameni (care aveau nevoie de ajutor și îl meritau), pe unii chiar i-am salvat (și se zice că, atunci când salvezi un om, salvezi omenirea), dar, realist gândind, munții au rămas neclintiți.

S-ar zice că aici e un șablon: majoritatea trecem prin ciclul acesta al entuziasmului adolescentin și al vigorii din tinerețe, pentru a ne stinge pe parcurs. Și doar cei care își urmează cu perseverență visul/visurile, ajungând să le împlinească, rămân de-a pururi tineri și „neliniștiți”.

Dar, problema de care discut aici nu e planul personal (în care am reușit), ci cadrul general, societatea.  

 

** „Cand se ia cate-o masura,

Lumea-njura

Pe agentul sanitar

Si-l intreaba fara noima:

- Ce-ai cu noi, ma?

Pentru ce sa dam cu var?...”

https://www.versuri.ro/versuri/george-toparceanu-vara-la-tara-_0b77.html#