Despre politisti

Poliţişti profesionişti, pentru o naţiune de victime

Copilul meu a fost tâlhărit. Duminică (1 februarie 2009) , în miezul zilei, în faţa unui supermarket de la parterul unui bloc stradal, de pe o artera importantă a Capitalei, considerată îndeobşte „safe”, un tânăr negricios i-a smuls telefonul mobil (un model absolut banal, luat la mâna a doua) şi a luat-o la goană. Băiatul a fugit cât a putut după el, ţipând printre lacrimi „prindeţi hoţul!”. Nimeni nu a reacţionat – ori lumea a tras anumite învăţăminte după drama de la Braşov, ori, vorba unui coleg de redacţie, ca eroul Dumitru Lala mai găseşti în zilele noastre unul la un milion.

Având o memorie fotografică, băiatul meu (elev în clasa a VI-a) susţine că şi-ar putea identifica agresorul. Mi-a dat semnalmentele: 19-20 de ani, înălţime 1.65, subţire, ochi căprui-închis, brunet, faţa ovală, ten măsliniu, păr tuns scurt, cu pieptănătură „punk” (ridicat în sus). Ne-am consultat cu mama copilului. „Tu spui să vorbim cu poliţistul de proximitate”, mi-a zis ea. „Îţi aduci aminte ce mi-a spus mie, acum 2-3 ani, când am fost lovită şi tâlhărită în faţa blocului? Că cel mai bine e să nu facem valuri, că ne aprindem paie în cap degeaba. Poşeta cu ce era în ea oricum nu mi-o recuperam. Şi dacă aş fi putut identifica agresorul şi ar fi fost reţinut, era doar cuvântul meu împotriva cuvântului ăluia. Aşa că n-aş fi obţinut decât întărâtarea agresorului, care m-ar fi urmărit apoi ca să se răzbune. Crezi că acum ni s-ar spune altceva?”. A trebuit să admit că răspunsul corect este „Nu”.

Apoi, când am sunat la operatorul de telefonie mobilă pentru a cere blocarea numărului utilizat de băiatul meu, mi s-a spus că singura soluţie pe care o am la îndemână este să urmăresc factura detaliată, pentru a vedea dacă, după furt, tâlharul a apelat pe cineva. În eventualitatea în care acesta ar fi într-atât de dobitoc încât să încerce să folosească SIM-ul furat, ce pot spera? Că se va deranja, pentru „atâta lucru”, vreun poliţist să-i ceară unui procuror un mandat pentru obţinerea înregistrărilor respectivelor convorbiri, în baza celebrei legi de ascultare a telefoanelor? Cred că nimeni nu mă va contrazice, când voi da acelaşi răspuns: „Nu”.

Pentru câteva clipe, am regretat că Poliţia nu mai e Miliţie. Că „înainte”, zice-se, miliţeanul l-ar fi înhăţat pe „ăla” şi i-ar fi dat o mamă de bătaie s-o ţină minte şi să nu recidiveze. Pe urmă, mi-am adus aminte de bunica, violată la 65 de ani. L-a identificat pe monstru, au existat şi probe biologice, dar miliţeanul care s-a ocupat de caz l-a îngropat pentru o mită de 500 de lei şi monstrul şi-a văzut de viaţa lui, continuându-şi faptele de vitejie. Bunica a intrat în depresie şi nu şi-a revenit până la moarte. În familia noastră pe atunci nu erau bărbaţi care să facă dreptate.

Mi-am mai adus aminte de episodul în care era să fiu victima unui pedofil. M-a abordat când nu era lume prin preajmă, dar am urlat şi s-a speriat, văzându-şi de drum. M-am luat după el şi m-am întâlnit cu un miliţean. I-am spus ce s-a întâmplat şi ne-am continuat urmărirea. Miliţeanul mi-a zis că, pentru a-l sălta, are nevoie de o probă. „Du-te la el şi spune-i că, pentru 200 de lei, îl laşi să ţi-o s...!”. Aşa am făcut. Individul a fost de acord şi ne-am retras pe o stradă lăturalnică. Am tras de timp cât am putut, până ce miliţeanul şi-a făcut apariţia cu un martor. Individul apucase să îngenuncheze, dar eu nu-mi scosesem organul. Aşa că, deşi a fost reţinut, iar eu am dat o declaraţie, a doua zi individul era liber. L-am revăzut pe stradă (locuiam într-un oraş de provincie, unde şansa petrecerii unui asemenea eveniment nu e neglijabilă). Noroc că el nu m-a văzut pe mine.

Mi-am mai amintit şi de faptul că, mai târziu, pe când mă pimbam cu o prietenă în Sinaia, au trecut nişte tuciurii şi au scuipat-o pe fată, din senin. Am sărit să-i apăr onoarea şi m-am ales cu buza spartă şi alte echimoze. Miliţienii din localitate au râs cu lacrimi când am fost să reclam incidentul (şi azi continui să mă întreb ce-o fi fost aşa de haios?). Când s-au potolit, unul mai amabil ne-a sfătuit: „Copii, vedeţi-vă de vacanţă, nu ne îngreunaţi şi nu vă îngreunaţi zilele pentru atâta lucru. Viaţa e frumoasă, vremea e superbă, mergeţi şi beţi o bere şi totul va fi altfel!”.

În cei 40 de ani câţi am, aş fi avut nevoie în câteva rânduri (nu le-am înşirat mai sus pe toate!) de ajutorul (intervenţia profesionistă) a unui miliţean sau poliţist. Dar, în afară de sictir şi amenzi de circulaţie, n-am avut parte de nimic altceva. De peste 20 de ani plătesc impozite statului, din care sunt plătiţi apoi (şi) poliţiştii. De ce? Întrebarea mi se pare legitimă, câtă vreme orice cititor al acestor rânduri va putea rememora întâmplări asemănătoare, cu rezultate identice. Dacă aţi avut atât noroc încât să nu fi fost vreodată victima unei infracţiuni rămasă nesancţionată, cu siguranţă că nu acelaşi lucru îl puteţi spune despre rudele apropiate sau măcar despre prieteni, cunoscuţi. Suntem o naţiune de victime, cu poliţişti profesionişti.